Procesele de malpraxis in Romania sunt ca o sinuciderea lenta

Acum 2 ani și 3 luni fetița pe care o așteptam nerăbdătoare să ne întregească tabloul de familie pe care eu îl construiam de aproape 30 de ani, a murit. A crescut în mine, sănătoasă, fără niciun fel de probleme, fără niciun indiciu care să ne pregătească pentru ce urma să trăim, asta dacă mai poți numi cu adevărat viața ce am trăit. Și când era vremea să iasă în lumea asta și să ne cunoască, după 38 de săptămâni de stat acolo, liniștită, să ne asculte vocile când o alintam, a murit. Am ajuns la spital, în travaliu, a pus mâna pe mine un rezident îngâmfat și ea a murit. Și da, îmi permit să îi spun îngâmfat, și nu doar pentru că sunt furioasă, deși încă sunt și probabil voi mai fi, dar eu știu cu ce atitudine m-a tratat în orele alea în care eu îl imploram să facă ceva. Și el nu a făcut și Mica a murit!

Și m-am întors acasă fără ea. Acolo unde lângă patul meu era pătuțul ei, în șifonier aveam hainele spălate, călcate și împăturite, fratele ei mă întreba unde e și din sâni îmi curgea laptele care ai fi trebuit să o crească mare. Am dat tot. Am mai păstrat doar fratele și pe tatăl lor. Și de atunci încă se dărâmă multe în viața noastră. Ca după o furtună cu efecte întârziate. Unii copaci sunt scoși din rădăcini pe moment, alții se mai agață disperați în 2 brațe de lemn până când nu vor mai putea nici ei.

Și i-am dat în judecată, pentru multe nereguli și multe greșeli pe care le-au făcut atunci. Și știți care e senzația cu care trăiesc de când Mica a plecat de aici? Că cineva îmi pune o pungă pe cap și o strânge strâns până simt că mor și apoi îmi dă drumul și îmi spune rânjind “vezi, vezi cum e sa respiri?” Și pune la loc punga și o strânge tare, tare, până cred că o să mor și îi dă drumul iar … și tot așa de 2 ani și 3 luni. Și știu că vor mai fi mulți ani în care voi reuși să respir și să privesc cu liniște spre viața mea și spre mine, până când o audiere, cereri și iar cereri să urgenteze ceva, un rezultat, un avocat, o altă discuție și altă declarație, și o minciună și un răspuns neadevărat și iar procuri și avocați și declarații, îmi vor lua aerul pe care îl respir.

Procesele de malpraxis în România sunt ca o sinucidere lentă. Sunt ca și cum aș trăi de alte zeci și sute de ori moartea copilului meu. Răspunsurile vin greu, specialiștii se mișcă în reluare, că doar cui îi pasă de cineva care deja a murit, au oameni vii cu care se luptă, iar Colegiul Medicilor e ca și cum te-ai duce să pârăști la directorul școlii pe diriginta care ți-a dat o palmă peste ochi, când diriginta e amanta lui. Fix apă de ploaie! Să te lupți cu o putere ca Regina Maria e ca și cum ai scuipa în Dunăre și te-ai aștepta să se reverse peste faleză.

Dar nu îmi pasă că se numesc Regina Maria, nu îmi pasă că el e băiatul tăticului lui super cunoscut cu mulți bani și relații, eu la lupta asta nu renunț, deși pare uneori că mă sinucid lent.

Eu știu, Emma știe, medicii și asistentele care au fost atunci știu că au greșit. Eu știu că ei știu asta. Vreau să aud de la ei. Și dacă atunci nu au avut curaj în vene să mă privească în ochi și să îmi spună “îmi pare rău, am greșit“ și să nu mă aducă în procesul acesta în care mă sinucid lent, atunci da, o să mă chinui cu punga aia pe cap, până când un judecător o să recunoască pentru ei, că au greșit. Mi-au omorât fetița.

Sper, sper ca măcar vina și frica să îi țină cu ochii larg deschiși și măcar puțin mai umani încât să lase bebelușii să trăiască și pe părinții lor la fel. Deși frică nu pare să le fie deloc, iar despre vină nu mai zic.

Poate vor înțelege și ei într-o zi că ne punem viața în mâinile lor, și dacă pentru mâinile lor suntem doar bucăți de carne, pentru noi, pentru soții noștri, pentru copiii și părinții noștri, pentru prieteni și frați și mulți alții, suntem VIAȚA! Și uneori ne-o iau!

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

7 Comments

  1. Rox

    E teribil de greu de trait asa ceva. Imi pare atat de rau ca exista astfel de povesti. Sunt alaturi de tine cu tot sufletul. Sper ca dreptatea pe care o cauti sa vina curand. Multa putere! Te imbratisez cu drag!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te îmbrățișez și eu :*

      Reply
  2. Bristena

    Fii puternica! Nu-mi gasesc cuvintele cand iti citesc suferinta prin care treci. Oameni frumosi si atata nedreptate…
    Te imbratisez

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te imbratisez si eu!

      Reply
  3. RALUCA NABARJOIU

    Ma doare sufletul ptr.tine, ptr.voi, dar ma rog sa fie bine, sa va dea Dumnezeu putere, sanatate si cum spune preotul meu” niciodată sa nu ne pierdem nădejdea”. Te îmbrățișez cu drag!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc si te imbratisez cu drag!

      Reply
  4. Geo

    De ce nu precizeze numele doctorului? Sunt persoane care vor inca sa nasca in privat si nu stiu ce alegere sa faca

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: