Prima zi de gradinita: sa fie prima zi sau putin mai tarziu?

Se apropie prima zi de grădiniță din noul an școlar. Eu nu am emoții, David da, dar, doar fiindcă îi este dor de colegii lui. Toată vara a pomenit de câțiva dintre ei. În schimb, anul trecut, nu vreți să știți cum îmi dârdâia lenjeria pe mine și cum se înghesuia teama în sufletul meu de mamă ultra protectivă ce nu recunosc că sunt 🙂 .

Am scris de câteva ori despre adaptarea copilul la intrarea în colectivitate, am citit, am aplicat, am reușit și am și greșit pe alocuri. Am încercat în anii ăștia de când sunt mama lui David, să îl cresc autonom, cu încredere în el, dar și în noi. Am încercat de fiecare dată să îl pregătesc pentru schimbările din viața lui, unele au fost prea neprevăzute și pentru noi, dar a găsit forță în el să se adapteze. Am vrut să îi las libertatea să își contureze personalitatea, în timp ce i-am rămas aproape să nu se simtă singur la o vârstă prea mică pentru a fi singur. Am și greșit și când am știut unde, am îndreptat și nu am mai repetat.

Bazele autonomiei se pun la vârsta preșcolară, în jur de 2-3 ani. Coincide cu intrarea în colectivitate, nu? Atunci ei dețin un minim de abilități motorii și verbale, cât să se poată descurca fără un adult. Sigur, nu pot face orice. Autonomia se creează în timp, cu suport și musai cu încredere, nu cu impunere. Copiii învață prin exemple și prin interacțiune cum să își facă prieteni, cum să își gestioneze emoțiile, cum să se descurce cu noul din viața lor, iar grădinița le oferă din plin ocazii. La asta m-am tot gândit după greșeala din prima zi de nouă grădiniță.

După câteva luni de mers la creșă și o mică pauză de stat cu noi sau cu bunicii, după ce am văzut cât de bine se descurca singur să mănânce, să se îmbrace parțial, să folosească olița, să vorbească, să se împrietenească cu copiii, am crezut că va fi simplu în prima zi. Unde mai pui că mergea cu un prieten din parc, așa că mediul nu avea cum să îi fie întocmai necunoscut. Mă bâzâiau niște temeri pe care le-am ingnorat insistent, mergând iar pe prezumția aceea de la început, că sunt o mamă ultra protectivă, dar nu recunosc.

Ce nu am luat în calcul, pentru că nu cunoșteam, era gașca de mulți copii, bombardați cu tot felul de sentimente, dar mai ales cu șiroaie înterminabile de lacrimi. În agitația din prima zi l-am lăsat acolo, cu lacrimi în ochi, în timp ce, jumătate din clasă plângea. Și mi-a spus că nu vrea să rămână, în timp ce mă ținea de mâini să nu plec. De la spate ne ”împingeau” educatoarele, rugându-ne să plecăm mai repede, să poată și ele să liniștească oițele minunate. Am uitat atunci că eu nu fac asta, nu îl las undeva când îmi spune că nu vrea. De fapt nu am uitat, doar m-am lăsat convinsă de grupul de mame, unele sigure pe ce fac, altele convinse de restul. M-am oprit la colțul grădiniței de unde auzeam la geam cum încă plângeau copiii, habar nu aveam dacă plângea și al meu. Am vrut să mă întorc, dar o doamnă cu privire blândă și panicata ca a mea, mi-a spus că așa îl voi bulversa mai mult, doar al meu nu rămăsese plângând, era doar puțin supărat. Eu îmi știam copilul și știam și ce simțeam, dar iar am dat ignor. L-am sunat pe domnul tată de ficior și am decis că dacă nu mă cheamă nimeni să îl iau, pentru că plânge, așa cum mă înțelesesem cu îngrijitoarea, să îl las până la prânz.

Am avut chiar și o tentativă de spionat pe geam, cu aceeași mamică. Ea a parcat mașina în dreptul geamului de la clasa lui, ne-am urcat pe rând pe marginea ușii, nu am văzut nimic. L-a urcat pe capotă pe băiatul ei mai mare, cu care venise să lase fetiță, a declarat că nu vede nici el nimic, ne-am mai sfătuit o vreme cu inima ghipe, și atât. Da, știu, mamele pot fi destul de nebune uneori 🙂 .

David nu a plâns, cică l-ar fi văzut la un moment dat cu lacrimi pe obraz, chiar m-au felicitat pentru cât a fost de liniștit și cooperant. Stai să vezi, mi-am zis singură! A fost nervos toată ziua, nervos pe mine, și avea dreptate dragul de el, și a refuzat să mai meargă la grădiniță. I-am acceptat dorința și m-am bucurat că am norocul să pot să fac asta fiindcă vin bunicii să stea cu el. L-am asigurat că niciodată nu o să îl mai las așa undeva și i-am propus să mai încercăm să mergem peste 2 săptămâni când am estimat eu, și m-am rugat să nu mă înșel, că nu vor mai plânge majoritatea colegilor. A acceptat, așa am făcut, i-a plăcut rapid la grădiniță. Colegul lui din parc nu a mai putut fi convins să vină. Poate acum în toamnă, va vrea.

Știu, toți vrem să avem copii sănătoși, autonomi, deștepți, descurcăreți, adaptabili, care reușesc cu ușurință în orice situație. Uneori o pot face și alteori au nevoie de mai mult suport din partea noastră.

Dacă în toamnă copilul tău va merge pentru prima dată la grădiniță, vă doresc succes amândurora 🙂 .E posibil ca prima zi de începere a anului școlar să fie destul de solicitantă pentru el, dar așa sunt de cele mai multe ori începuturile.

 

* Acest articol face parte din campania “Spune Da”, care încurajează autonomia copiilor. M-am alăturat campaniei pentru că știu că autonomia personală îi va ajuta să se descurce singuri într-o viață care devine din ce în ce mai complexă pentru ei.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: