Nu intotdeauna lucrurile chiar sunt ceea ce par

„De multe ori lucrurile nu sunt ceea ce par”, mi-am spus-o des când aveam tendința de a judeca ceva sau pe cineva sau când mă enervam din cauza vreunei situații. E real, nu știm noi exact ce se ascunde în spatele unei acțiuni si în plus gândirea asta mă ajută să fiu mai bine, eu cu mine si mai bună cu alții … cât pot si eu că nu sunt o sfântă 🙂

Când văd un copil furios, chiar si trântit pe jos, bătând din picioare, nu judec părinții.

Nu înseamnă că episodul acesta îl definește. În fapt eu nu știu nimic nici despre el și nici despre părinții lui. De cele mai multe ori mă surprind zâmbindu-le cu subînțelesul acela „stați liniștiți, știu cum e și noi am trecut prin asta”. Nu că ar trebui să le pese lor de ce gândesc eu … sau altcineva.

Când un copil refuză vehement să împartă o jucărie nu insist si nu cred că este răutăcios sau mai puțin darnic.

Nimeni nu ar trebui forțat să împartă ceva ce e a lui. Da, sunt de acord să îi învățăm să fie buni si empatici dar asta nu se obține cu forța absolut deloc. În plus, așa cum încerc să îl învăț pe David să ofere jucării (misiune de multe ori imposibilă), îmi doresc și să învețe că nu totul i se cuvine, mai ales când acel ceva nu îi aparține în fapt.

Când văd o mamă tristă, îngândurată, privind așa într-un punct departe, nu mă gândesc că e nefericită.

Îmi amintesc doar de câte ori am dormit eu doar 3-4 ore pe noapte ca apoi toată ziua să visez la următorul somn, de câte ori pe lângă nesomn mă mai durea și câte ceva sau durea pe vreun om drag, de câte ori problemele altora deveneau și ale mele. Nu eram nefericită, doar nedormită și cu o zi proastă. Grozavă combinație!

Când aud anumiți părinți că fac orice pentru a îndesa ceva în stomacul copilului mă rog numai să nu fiu vreodată în pielea lor.

Și vorbesc despre cazuri pe care chiar le cunosc, nu aberații de genul ”copilul trebuie să mănânce mult și de toate”.  Pe cuvânt că și eu l-aș hrăni pe David în fața televizorului dacă greutatea lui prea mică i-ar pune în pericol dezvoltarea.

Când aud un părinte că ridică tonul la copilul care face echilibristică pe marginea trotuarului nu se mai ridică tensiunea în mine.

Da, știu, sunt situații în care reacționăm impulsiv mai ales sub presiunea fricii și sunt situații când pur și simplu nu reușim să ne mai gestionăm propria oboseală. Dar nu înțeleg sub nicio formă bătaia și jignirile. Asta nu!

Când văd un copil aparent mic ca vârstă, cum mănâncă biscuiți, sărățele, prăjituri sau mai știu eu ce, nu judec.

În primul rând chiar nu e treaba mea cu ce își hrănesc alții copiii. Devine treaba mea când i se oferă și lui David dar nu am avut până acum situații neplăcute sau imposibil de gestionat. În al doilea rând poate chiar sunt produse facute în casă, și eu umblu cu checuri, sărățele și brioșe după mine. Nici comentarii nu fac din simplul motiv că nici eu nu mă simt prea confortabil când i se plânge de milă lui David că nu știe ce e ciocolata. Și așa prea știe ce sunt covrigii și prăjiturile făcute în casă.

Apropo de ciocolată, eram într-o zi în parc și i-am dat mândrului un baton din prune uscate (luat de la plafar, conform etichetei este foarte ok). S-a apropiat un băiețel cam de aceeași vârstă și a cerut și el. O întreb pe mamă dacă îi pot oferi și ea îmi zice că nu îi dă ciocolată. Da, seamănă a ciocolată, mai ales întins la gura copilului. I-am oferit mamei eticheta si am împărțit batonul spre fericirea copiilor și a hainelor proaspăt spălate.

Și înca un amuzantă, tot în parc: David mânca cu poftă o prună uscată. Trece o bunicuță pe lângă el, se uită insistent, se întoarce si îmi zice alarmată:
– Doamnă, ce mănâncă acolo?
– O prună uscată.
– Vai de mine ce m-am speriat, am crezut că e caca de pe jos.

Așa că, nu întotdeauna lucrurile chiar sunt ceea ce par. 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create881

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu