NICIODATA !

De 2 ani și 9 luni, mă trezesc din când în când, cu această senzație că m-aș băga în pat, cu pătura în cap, să plâng până mi se scurg toate durerile. Să nu mă mai întrebe nimeni nimic, să nu îmi mai ceară nimeni nimic, să nu mai trebuiască să fiu puternică, să nu mai justific nimic în fața nimănui, nici măcar a mea. Să nu trezesc copil de dimineață, să nu fug la birou și de la birou înapoi la grădiniță. Să nu fiu nevoită să zâmbesc. Să stau într-un tricou larg, ghemuită în pat, cu pătura în cap și să plâng. De câte ori am făcut asta? NICIODATĂ.

De 2 ani și 9 luni, mă trezesc din când în când cu o dorință puternică să fug. Mă ține David. Îl ador și numai să îmi pun nasul ud pe pielea lui mă trezește din durere și din dorința de a nu mai fi. Dar simt uneori nevoia să fug undeva, departe de toți și de toate. Știu că durerea vine după tine oriunde ai fi, atât timp cât încă trăiești. De câte ori am fugit? NICIODATĂ.

De 2 ani și 9 luni trăiesc întrebându-mă cum le e viața medicilor care nu au făcut nimic. Dacă își țin în brațe copiii făcuți din ei, dacă au soți și soții care să le asculte durerile, dacă viața le e normală cât de cât și dacă măcar mai au habar cine sunt și cum mă cheamă. Dacă o știu pe Emma vie. Eu nu o știu. Iar viața mea … au ucis-o. M-au lăsat fărâme și m-am pus la loc cu greu și n-am mai ieșit nimic din cine eram. De câte ori i-am căutat să îi întreb? NICIODATĂ.

De 2 ani și 9 luni primesc un trandafir alb în zilele Emmei. Și când nu îl primesc, îl cumpăr singură. Doar să țin în palme ceva. Pe ea n-am cum să o ating vreodată. Mă uit la el și mă întreb cum ar fi fost Mica și cum ar fi fost viața noastră în 4. De câte ori am avut un răspuns? NICIODATĂ.

De 2 ani și 9 luni respir în zilele ei. De naștere. Și nume. Ziua copilului. Ziua copiilor îngeri. Crăciun. Respir și plâng, singură, pe covor, cu lucrurile ei în brațe și cu mucii până la bărbie. Mă doare fiecare bucată de carne din corp și îmi bubuie inima în piept de aș arunca-o de perete să nu mai fie. Mă doare că nu o am, nu o simt, nu trăiește cu mine. Mă lovește războiul care s-a făcut după plecarea ei. Îmi fierbe sângele în vene. Îmi curs câte 3 rânduri de lacrimi pe obraz și stau la rând să îmi coboare pe barbie, și gât, până la pieptul din care ea nu a supt niciodată viață. NICIODATĂ.

De 2 ani și 9 luni merg la terapie. Mai rar, mai des, după nevoie. Mă caut, mă dezbin, mă pun la loc și mă dezbin iară. Mă duc să fac pace în mine, să nu mă mai doară ea. Mă doare cu pauze. Cu alte dureri. Și altă moarte. Dacă mai cred că viața asta va mai fi ce îmi doream eu să îmi fie? NICIODATĂ.

Sunt rănile mele. Sunt vii. Nu pot să fug de ele, ar fi absurd. Nu pot să fug de mine, m-aș minți. Se închid. Se face cald. Se deschid și îmi supură puroiul. Un înger le sărută și se închid la loc.

Un băiețel vesel, cu ochișori de ciocolată, mă privește blând și înțelegător:
– Plângi, mami?
– Da, iubire, mă dor rănile din suflet.
– Îți este dor de Emma?
– Da, iubire, îmi este foarte dor de ea. Mă dor și alte răni.
– Îmi pare rău, mami, că te dor. Vrei să bei un lăptic cald cu miere cum îmi faci și mie? Și să te îmbrățișezi așa? Și să te pupi așa pe mânuță cum ai vrea să o pupi pe Emma?
– Da, iubire, voi face asta. M-am îmbrățișat singură și mi-am pupat podul palmei cum i-aș fi sărutat ei mâinile.
– Și bem împreună și un lăptic cald cu miere. Și aș vrea și o îmbrățișare magică de a ta.
– Bine, mami, îți dau.

M-a strâns bine inimă pe inimă. Îngeri sunt și pe pământ!

De câte ori mă va îmbrățișa Emma? NICIODATĂ.

Minunata Ilona, o fetiță abandonată în maternitate 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

7 Comments

  1. Lili

    Buna, numele meu este Lili si am pierdut si eu o Ema.. Avea 6ani jumatatate.. S a întâmplat anul acesta in iunie.
    Nici nu stiu cu ce sa incep.. Ema a avut leucemie mieloida si intr o luna zile s a dus.. Si odata cu ea s a dus si sufletul nostru.
    Nu am avut timp de reactie, nu am realizat ce ne a lovit. Acum suntem ca frunza n vant, suntem roboti.
    Incercam sa fim puternici,sa gasim o cale sa fie un pic bine, dar nu ne e..

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Offf! Îmi foarte, foarte rău! Te îmbrățișez!

      Reply
  2. AncaM

    Acest NICIODATA e cel mai groaznic cuvant si in acelasi timp, cea mai dureroasa realitate: NICIODATĂ nu vom mai fi 4, sau cel putin acesti 4, NICIODATĂ nu vom sti cum ar fi aratat viata noastra in 4, NICIODATĂ nu ne vor striga MAMA, NICIODATĂ nu vom inceta sa ne impartim intre copilul / copiii de langa noi si cei plecati mult prea devreme de langa noi… si NICIODATA durerea pierderii lor nu va trece… iti simt si iti impartasesc durerea prin fiecare articol pe care il scrii… multe dintre ele m-au alinat in momentele de disperare si multe dintre ele mi-au dat speranta ca exista viata si dupa o astfel de pierdere… te îmbrățișez cu drag!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      🙁 Imi pare rau să știi 🙁 Te îmbrățișez! Și îți mulțumesc din suflet pentru cuvinte :*

      Reply
  3. Raluca

    Luna asta se implinesc 7 ani de cand el nu mai e, e greu inca si ma gandesc cu groaza ca trebuie sa trec iar prin ziua de 25 noiembrie, eventual cu zambetul pe buze pentru cei doi frati ai lui care sunt prea mici ca sa inteleaga de ce mami plange. Te imbratisez!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      7 ani și încă doare, nu? 🙁 Te îmbrățișez!

      Reply
      1. Raluca

        Toata viata o sa doara, numai ca ne vom obisnui cu durerea si nu o sa ni se mai para ca ne strange de gat la fiecare pas. Pupici!

        Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: