Neputinta nu se rezolva cu si mai multa vointa. Neputinta se traieste si se accepta.

Dimineață mă durea tot corpul. Dormisem bine, dar aveam ochii umflați și corpul îmi stătea în gardă de parcă s-ar aștepta să îl calce trenul numaidecât. Zăceam așa, cu David dormind pe picioarele mele și nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Aș fi stat în pat, fără să văd pe nimeni, fără să vorbesc cu mine, fără să fiu cumva obligată să zâmbesc.

Sunt într-un loc unde mi-e bine. Și la propriu și metaforic vorbind. Ce se întâmplă cu mine, azi?

Am cobor să luăm micul dejun. David cu veselia lui molipsitoare, eu cu tot corpul plin de dureri invizibile. De unde vin?

Asta era! Azi este ziua aia!

După a doua ceașcă de cafea, am deschis telefonul. 5 februarie! Asta era! Azi este ziua în care, acum 3 ani, Emma pleca. Și corpul meu încă își amintește durerea aia, greața, șocul, neputința. Ce fac azi? Nimic. O să mă îmbrățișez singură, cum mi-a spus o prietenă și o să accept că nu e nimic altceva de făcut. O să mă bucur cu David, atât cât o să pot, de toate activitățile pe care le facem azi în tabără și o să accept că altceva nu e de făcut.

Neputința este cea mai dureroasă emoție.

Am aflat și eu asta după ce am pierdut-o pe Emma. Iar acceptarea neputinței e una dintre cele mai grele acțiuni-nonacțiune pe care suntem obligați să le trăim.

Am înțeles asta la 33 de ani.

Mai trăisem neputință și până atunci, dar nu atât de reală. Nu asta! Neputința cunoscută îmi lăsa cumva loc să îmi aduc ce îmi lipsește, în viitor. Nu am bani, voi avea. Părinții mei se ceartă, se vor împăca. Băiatul ăla nu mă place, poate o va face. La muncă vreau să fac altceva, voi face cândva. Dar neputința morții nu se rezolvă cu nimic. Doar se trăiește și se acceptă. Pentru că neputința nu se rezolvă cu și mai multă voință.

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

4 Comments

  1. Raluca B

    Neputinta mortii se accepta! Cred ca trebuie sa ajungi la un anumit nivel, din punct de vedere spiritual, sa poti afirma asta. Eu din pacate nu pot si nu stiu daca voi putea vreodata. In loc sa accept, parca am mai multa vointa sa lupt si sa neg tot. 🙁

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te îmbrățișez cu drag! Intrebarea mea e cu ce te lupți sau cu cine?

      Reply
      1. Raluca B

        Cu mine ma lupt! Si cu ideea ca daca accept inseamna ca o sa merg mai departe. Si daca merg mai departe, acolo departe el nu mai exista.

        Reply
        1. Cristina Buja (Post author)

          Stiu ce spui. Am fost acolo 🙁 … îmi doresc să nu rămâi. Te îmbrățișez cu drag!

          Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: