Mult timp viata mea a fost o poveste planificata

Când am împlinit 18 ani, mama mi-a dăruit prima scrisoare pe care i-am trimis-o eu lui Moș Crăciun, scrisă fix de mine. M-a emoționat și mi-a plăcut să mă văd în urmă cu mulți ani. A doua zi am luat o foaie și un pix și am scris altă scrisoare pe care să o deschid peste 15-20 ani. Era despre cum visam eu să fie viața pentru mine. Nu a fost nevoie să o mai deschid, știu și acum ce ascundeam în ea. Și știu pentru că toată viața mea a fost o poveste planificată. Mi-am propus să ajung din punctul A în B și am făcut orice efort a fost nevoie să ajung acolo. Nu m-am mai întrebat pe drum dacă e calea bună. Nu m-am oprit nici când m-am împiedicat de bolovani, nici când am căzut de la atâta alergat, nici când mi-a fost foame de ceva sau sete de altceva, nici când s-au pus ziduri în fața mea. M-am ținut de povestea mea planificată. Era un bun mecanism de apărare. Atât timp cât mă țineam de planul meu și construiam în jurul lui, eram în siguranță. Dacă mă abăteam de la drum mă îngrozeau balaurii pe care mă așteptam să îi întâlnesc.

Știam cum va fi relația mea cu familia în care m-am născut. Știam ce să fac să mă iubească. Știam cum vor fi prietenii mei. Știam extrem de bine cum va fi soțul meu, cum va fi el în interior și cum va reacționa la exterior. Știam cum să fiu să mă iubească. Știam ce profesie vreau să am și unde să lucrez. Știam câți copii îmi doresc, ordinea și sexul. Știam ce pasiuni vreau să urmez. Știam cum voi fi eu ca om. Bună, perfectă și la dungă. A funcționat bine până când a murit Emma. Abia apoi am învățat să trăiesc în prezent cu ce am, să mă uit în mine mai mult decât la povestea planificată, mai mult decât la alții, să urmez un drum firav schițat, să mă las să cad, să mă întorc din drum dacă e nevoie, să îmi fac altul dacă ăla nu mă duce nicăieri. Am renunțat la o poveste planificată. Trăiesc doar povestea. Și singura constantă în povestea mea sunt eu.

 

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: