Moarte, malpraxis si avocati in Romania … mai bine naufragiat pe o insula pustie

Acum 1 an și 7 luni Emma pleca într-o lume pe care vreau să o cred mai bună decât asta pe care o simt din ce în ce mai ciudată. De ce s-a întâmplat așa totul? Ce e greșit? Cum e posibil? Am fost, cu parafă medicală, o mamă sănătoasă purtând un copil sănătos. Până nu a mai fost. E cel puțin dubios cum s-a derulat nașterea și totuși ei aruncă vina peste gard. Mai dau și cu mine de gard din când în când. Am purtat un copil sănătos, dar l-am pierdut.

1 an și 7 luni, doar 1 an și 7 luni aș spune pentru cei care îmi cer să renunț la durere și la ea, pentru cei care mă citesc și se opresc să o mai facă pentru că e prea trist. Voi citiți, eu trăiesc. E în regulă să vreți să vă retrageți în lumea voastră perfectă, cu miros de bebeluș. Eu rămân așa cum pot în viața mea, să pendulez între râsul cu David și Marius și dorul de ea. Când voi putea altfel, voi face și altfel.

Mai bine de 1 an de tras de mânecă avocați să bată la ușile lor închise, că nu i-am plătit doar ca să văd că poți să zici “Te sun în două zile” și trec două săptămâni până când tot noi revenim să spunem politicos “ce dracu ați mai făcut!?”. Eu nu știu ce e greșit în toată ecuația asta. Că mai sperăm că dăm mai mulți bani pentru mai bine? Că alegem să avem încredere într-o lume suprasolicitată și de propria respirație? Că ne mințim că nouă nu ni se poate întâmpla? Că ne strigăm tristețea și nedreptatea? Că nu avem tupeul să plecăm cu doi chiloți și o bluză pe o insulă pustie unde putem să murim din aceleași motive ca într-o societate aparent civilizată?

Privesc des băieții de acasă și recunosc cu voce tare cât de norocoasă sunt să respir lângă și cu ei, în viața asta. Împreună, râdem, respirăm, plângem, trăim. Suntem 4 cu minus unul. Suntem și fericiți când ne ascundem de sufletul care ne stă pe jumătate gol. Și nici măcar nu sperăm că se va umple. Dar mă sufoc cu furie. În aceeași lume stupidă în care eu mă lupt să mă regăsesc și să potolesc durerea, medicii care nu mi-au ajutat fetița să trăiască, continuă să își pună halatul alb peste mâinile pătate, și aduc alți copii pe lume, sper că vii, și avocații vieții răspund la întrebări o dată la două luni.

M-aș duce pe o insulă pustie. Vă jur!

FotoCredit: Foto Experience Ro

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

12 Comments

  1. Laura

    Trist , dar adevărat. E jale în jurul nostru. Nu am cuvinte sa te pot încuraja …

    Reply
  2. Alina B

    Greu de gasit 2 cuvinte sa te incurajeze…
    Am o fetita de 1 an si 7 luni… adica nascuta 7 zile mai tarziu dupa Emma! Te citesc de cateva luni bune, nu am stiut ce sa iti spun cand am citit despre Emma…. Am plans, am incercat sa ma pun in pielea ta si mi-a fugit pamantul de sub picioare, nu ma pot pune in pielea ta…
    M-am infuriat cand am citit cum te-a tratat medicul pe care l-ai implorat sa te ajute, cate i-as spune sa il am in fata…
    Multa putere sa aveti, sa va faceti dreptate si sa va plangeti ingerasul fara sa va pierdeti pe voi, ca familie! Multe ganduri bune de la noi!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îți mulțumesc și îți doresc sa fie sănătoasă și să vă trăiască

      Reply
  3. catalina

    Nu poti schimba avocatul? Am eu o avocata buna care s-a luptat cu si pentru mine,daca vrei imi spui,poate stie sa te ajute cu ceva.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îți mulțumesc, te anunț dacă voi avea nevoie :*

      Reply
  4. Irina Schmitz(a)

    Mi-e atât de greu să fiu observator, iar să mă pun în papucii tăi mi-e imposibil. Cred că mi-am făcut mii de scenarii apocaliptice în capul meu, mai puțin pe acesta. Să-mi pierd fiica. Și azi, mă gândesc împietrită, ce s-ar fi întâmplat dacă soțul meu nu era acolo să semneze protocolul de resuscitare, în caz de urgență. Și culmea … chiar de resuscitare a fost nevoie … a venit pe lume fără suflu, dar în cazul ei, oamenii în halate albe au fost ocrotiți de Zei, soartă, Dumnezeu … Și cu toate astea gândul că ar fi putut fi altfel îmi fura ore de liniște și somn. Iar disperarea din vocea și ochii lui, când mi-a zis că ar fi putut să ne piardă pe amândouă în aceeași zi … Nu știu Cristina … chiar nu știu … Îmi vine-n minte un film de Oscar, Monster, în care iubești ce ai la lumină, iar în întuneric îți faci dreptate … Și totuși, cum să faci să fie lumină în întuneric?

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Ma bucur tare mult ca în cazul vostru medicii au făcut ce trebuia sa facă :*

      Reply
  5. o femeie

    cu lacrimi in ochi ti-am citit povestea.
    Tot ce pot sa iti trimit e o imbratisare calda si gandurile noastre bune.

    Vidul legislativ face ca asemenea procese sa fie taraganate, avocatii care promit …nu au baza. Si povestea voastra e povestea fiecarei familii, ce a avut in spital macar o ruda si fara sa aiba pile sau sa stie sa ceara ce era de cerut…

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      🙁

      Reply
  6. Andreea

    Cristina, imi pare rau… Sper sa castigi lupta asta cu sistemul medical, chiar daca pe Emma nu o va aduce inapoi.

    Reply
  7. Pingback: Cerule ... !!! - FUN Parenting by Cristina Buja

  8. Pingback: M-as mandri cu Romania asta daca as avea de ce! - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: