Mai oameni buni, cand am crescut atat?

Umblam cu sora mea pe la Unirii. Băusem ca doamnele câte o cafea și împărțisem între noi 2 prăjituri. Mâna peste mâna, cu furculițele prin farfuria celeilalte. Ne gustasem și de prin căni. David aduna ce prindea de la fiecare, ca soacra cu două nurori. Eu îmi țineam nepotul în brațe în timp ce sora mea îi dădea un fel de piure cu lingurița. Am vorbit, am râs, ne-a întrerupt David de mii de ori și m-am minunat cât poate să semene ei doi la vorba lungă. Nu mi-am auzit propriile gânduri cât am stat cu ei, când tăcea unul, vorbea celălalt și de fapt niciunul nu simțea că vorbește destul. David la 4 ani și 9 și mătușa lui la cei 34 de ani ai ei.

Apoi umblam pe stradă împreună, noi 4 și fix când treceam peste Dâmbovița, m-a lovit. Mă, tu vorbești serios? Ieri ne jucam de-a vânzătoarele pe bani din frunze și azi ne plimbăm copiii de mâna și în brațe? Serios? Când am crescut în halul ăsta?

David și Andreas

Câte au trecut prin noi și cu noi și eu abia acum realizez cu adevărat. A fost cel mai ciudat sentiment pe care l-am avut în ultimul timp. Amândouă cu băieții noștri făcuți din noi. Sigur, cineva va lipsi întotdeauna și pentru totdeauna. Și totuși…Măi oameni buni, când am crescut atât?

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: