Intr-o epoca a consumatorismului e tot mai usor sa speri ca poti sa umpli goluri emotionale la shopping

După ce am pierdut-o pe Emma am încercat multe forme superficiale de a umple golul cu care eram obligată să trăiesc. Am înțeles la un moment dat că era o prostie și era cazul să îmi trăiesc doliu așa cum pot și gata.

Ce mi s-a pus clar în minte și în mine, când am putut să văd cu ochii curați adevărul, a fost fuga mea din foarte mulți ani, pe foarte multe cărări greșite, fuga de mine. Pentru că, atunci când îți este frică să vezi exact cine ești și cât de mult te mulțumește viața pe care o duci, atunci fugi de tine și fuga se face în tot felul de dependențe. Dependența de mâncare, de alcool, de droguri, de sex, de jocuri de noroc, de muncă.

N-am încercat toate dependențele, doar câteva. Am fost anorexică și apoi bulimică. Am potolit foamea asta de iubire revărsată în mâncare. Am fost grăsuță, dar fuga în alimente s-a diminuat în timp. Am rămas o vreme cu o teamă că s-ar putea reîntoarce. Acum când îmi este clar procedura de funcționare a dependenței de mâncare, teama a dispărut.

După perioada asta au urmat somatizările de tot felul, de la atacuri de panică la bolile de piele. Oprisem eu dependența, dar nu rezolvasem cauza ei.

Am fost dependentă de muncă. Aici se trage linia greu între bucuria de a avea un job potrivit ție, de a crea o carieră în jurul lui, și nevoia de a compensa prin muncă altele, de a te refugia în hârtii și probleme profesionale mai mult sau mai puțin reale. O vreme am văzut multe probleme acolo unde nu erau.

Am fost într-o oarecare măsură dependentă de alcool. Ce m-a salvat și am rămas o vreme la stadiul ”oarecum”, până a dispărut complet, a fost experiența prea vastă de a trăi cu un om dependent de alcool. Știam sigur că acolo nu voiam să ajung. Am crezut eu stupid că după pierderea Emmei alcoolul mă va face să uit, că berea aia neagră băută seara când se făcea liniște în casă, mă va ajuta să nu mai simt durerea groaznică de a pierde un copil. Terapia și-a făcut iar treaba și am putut să trăiesc doliul altfel decât așa.

Shopping-ul mi-a fost cea mai la îndemână și safe dependență. E adevărat că mi-a leșinat cardul și că șifonierul meu a devenit neîncăpător și mai grav până și soțul s-a refugiat în cumpărături, dar până la urmă a fost cea mai inofensivă formă de a încerca să umplem golul lăsat de plecarea fetiței noastre. M-am prins rapid că e doar o fugă și asta, iar acum cardul meu respiră liniștit și ușurat 🙂 . Dar tot mai leșină din când în când. V-am zis, e cea mai safe dependență.

Am păstrat terapia și cărțile psihopupu cum spune un prieten, ca modalitate de a face pace cu mine, cu Eu-ul meu în toate formele lui, cu durerile pe care le-am tot negat atâția ani și care nu au dispărut, doar au stat bine la dospit până m-au lovit grav.

Încercați să vă uitați cu atenție la voi, dacă ce puneți în voi și pe voi sunt rezultat al unei dorințe de a vă alimenta sau de a arăta bine când ieșiți în lume, sau sunt o modalitate de a umple găurile care vi s-au făcut în suflet. Mâncarea, și băutura, și hainele, și munca, și sexul, și jocurile de noroc nu peticesc dureri, doar le conturează subtil până vin peste voi ca un tsunami.

FotoCredit: Foto Experience Ro

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: