Iarta-ma copila iubita!

A pus încălțătorul acela cu mânerul foarte lung, în brațul de la rucsac, s-a cocoțat pe vârf și a declarat că are sanie. Sub el stăteau deja scofâlcite două banane și mulți biscuiți. Nici nu voiam să știu cum arăta înăuntrul rucsacului. A cerut ca cineva să îl tragă. Am trecut la plimbat prin casă. ”Lepede, lepede, diii, diii”.  Râdea cu o voce imposibil de neiubit. Râdeam şi noi cu el. Râdeam cu tot sufletul.

Iarta-ma copila iubita1

I-am cerut iertare Emmei. Eram fericită. Îl trăgeam pe o sanie imaginară pe fratele ei, într-o sufragerie total dezordonată, fără mâncare gătită și rufe strânse, cu jumătate de bagaj în mijlocul casei, și eram fericită.

După ce am pierdut-o pe Emma am simți că mor câte puțin în fiecare zi pe care am trăit-o. Încă sunt zile când mai simt asta, când intru în cabinetul medicului și miroase a dezinfectant, când privesc doi frați cum se hârjonesc și o invidiez sincer pe mama lor vizibil depășită și obosită, când întind brațele către mine, bebelușii care nu sunt ai mei, când trebuie să răspund câți copii am, când mă înfășoară dorul, când mă opresc în mijlocul fericirii mele întrebându-mă ce ar crede ea. Știu, merit să fiu, știu, merit să rămân. Îmi imaginez uneori că mă privește de undeva și își scutură aripile albe, de fericire pentru fericirea mea. Dar știu și ce nu voi cunoaște nicicând, pe ea în brațele mele, spunându-mi ”mami”.

Mă duc să mângâi fericirile care mi-au rămas. Iartă-mă copilă iubită! Te iubesc!

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

%d bloggers like this: