Iarta-ma copila iubita!

A pus încălțătorul acela cu mânerul foarte lung, în brațul de la rucsac, s-a cocoțat pe vârf și a declarat că are sanie. Sub el stăteau deja scofâlcite două banane și mulți biscuiți. Nici nu voiam să știu cum arăta înăuntrul rucsacului. A cerut ca cineva să îl tragă. Am trecut la plimbat prin casă. ”Lepede, lepede, diii, diii”.  Râdea cu o voce imposibil de neiubit. Râdeam şi noi cu el. Râdeam cu tot sufletul.

Iarta-ma copila iubita1

I-am cerut iertare Emmei. Eram fericită. Îl trăgeam pe o sanie imaginară pe fratele ei, într-o sufragerie total dezordonată, fără mâncare gătită și rufe strânse, cu jumătate de bagaj în mijlocul casei, și eram fericită.

După ce am pierdut-o pe Emma am simți că mor câte puțin în fiecare zi pe care am trăit-o. Încă sunt zile când mai simt asta, când intru în cabinetul medicului și miroase a dezinfectant, când privesc doi frați cum se hârjonesc și o invidiez sincer pe mama lor vizibil depășită și obosită, când întind brațele către mine, bebelușii care nu sunt ai mei, când trebuie să răspund câți copii am, când mă înfășoară dorul, când mă opresc în mijlocul fericirii mele întrebându-mă ce ar crede ea. Știu, merit să fiu, știu, merit să rămân. Îmi imaginez uneori că mă privește de undeva și își scutură aripile albe, de fericire pentru fericirea mea. Dar știu și ce nu voi cunoaște nicicând, pe ea în brațele mele, spunându-mi ”mami”.

Mă duc să mângâi fericirile care mi-au rămas. Iartă-mă copilă iubită! Te iubesc!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *