Un exercitiu pe care îl fac în fiecare zi “De ce? De unde vine asta? Ce ma doare de fapt?”

Mă chestionez des în ultimul timp și asta pentru că mă ajută mult să mă cunosc și să mă înțeleg. Știu bine că emoțiile sunt ceea ce simțim și comportamentul este modul nostru de a reacționa la ceea ce simțim și de a acționa în conformitate cu asta.

Știu că oamenii se uită mai ales la comportamente și atunci când ele nu sunt cele dorite de societate, încearcă să le schimbe. Mă rog, cine își dorește să lucreze la el mai mult decât împotriva lui. Mai puțin se gândesc să se uite la emoțiile și sentimentele care au dus la acele comportamente și când se mai prind de ce anume simt, cred că negarea emoțiile va stopa și comportamentul. Și drumul acesta e cu înfundătură. Sigur că poți să modelezi reacțiile, dar nu înghițind în sec trăirile. Vei face o treabă de mântuială. Simțim exact ce trebuie să simțim, asta nu e de pus la îndoială, dar dacă înțelegem ce simțim și de ce, atunci putem anticipa cu mai mare ușurință ce ne vor dicta trăirile să facem. Atunci vom putea schimba cu adevărat comportamentul, altfel ne va ieși furia pe nas, sau durerea, sau rușinea, sau sentimentul de insuficient, când ne vom aștepta mai puțin. Ca David cu mămăliga, vă tot repet asta 🙂 .

Comportamentul meu îmi poate spune multe despre ce îmi place și ce nu și mai ales de ce, ce mă sperie și ce mă încântă, ce resping și ce atrag, și eu vreau să știu toate astea. Vreau să mă cunosc pe mine înainte de ceilalți, vreau să mă înțeleg și apoi să schimb ce simt că nu mi se potrivește și ce lucrează împotriva mea.

Așa că mă întreb des ”De ce? De unde vine asta? Ce mă doare de fapt?”.

La începutul anului am fost avansată la muncă. Era ceva ce îmi doream de mult timp și ceva ce credeam eu că mi se potrivește. După entuziasmul de moment a venit frica. Și am început să mă întreb ce se ascunde în spatele ei. Știam că sunt potrivită pentru job la fel cum știam că cei care m-au propus, inclusiv cel care m-a numit, au încredere în mine. Asta a fost. Teama să nu îi dezamăgesc, să nu ating așteptările lor, teama că nu voi face o treabă măcar la fel de bună pe cât cereau ei. Teama că nu sunt atât de bună pe cât mă cred. Și mie când îmi este frică devin agitată, și îmi închid ideile, și pierd orice urmă de creativitate. Am meditat o vreme la asta, mi-am pus câteva întrebări și apoi mi-am dat voie să greșesc. Am zis așa: Știu exact ce pot și mai puțin ce nu pot, dar ce altă șansă mai bună decât asta, să aflu ce nu știu și apoi să învăț, pot să primesc? Am învățat de mulți ani să nu las frica să mă oprească din a crește. Acum în schimb o las să îmi dicteze unde cred eu că stau ascunse minusurile mele. M-am înșelat de multe ori la asta, dar tocmai punând întrebări și stând cu ochii larg deschiși către mine, am învățat să văd real care sunt minusurile ca să știu unde să mai lucrez.

Când a început David să plece frecvent la bunici m-am luptat cu anxietatea. Rău de tot. Îl lăsam, dar mă durea și el simțea, și nu vă mint că stătea chiar zen pe unde umbla, că e ca un radar la emoțiile mele și ele întotdeauna se amestecă cu ale lui. Așa că el pleca și eu rămânea să îmi cunosc anxietatea. O ținteam cu privirea și o luăm la întrebări. ”Mă, de unde vii tu așa năvală peste mine? Cine ești? Ce parte din mine urlă așa a durere când copilul nu e în casa lui?”. N-a fost simplu să îmi răspund pentru că se amestecau mai multe unele cu altele și se îmbârligau ca ațele mele de la mașina de cusut, aruncate toate într-o cutie. Copilul din mine urla. Copilul lăsat la bunici vara, unde nu era nici iubit, nici văzut, nici ascultat, nici acceptat, nici nimic de bine. Și eram eu, mama care își pierduse un copil și se luptă cu gândurile alea că dacă i se întâmplă ceva rău și copilului pe care îl mai are. Și eram adultul într-o continuă luptă de mai bine de 2 ani să facă liniște și ordine în viața care i-a rămas, viață în care David este singurul element neatins, și pur, și blând, și plin de iubire, și gura mea de aer curat. Am învățat să îi dau drumul. Și am învățat să îmi cunosc anxietatea și când se aruncă asupra mea să o iau la vorbă și să îi explic cum David e chiar fericit la bunici, cum e sănătos și foarte bine îngrijit, cum sunt miliarde de copiii în viață chiar dacă mulți au și murit, cum nu e treaba lui să îmi stea fericire, cum mai am nevoie de timp să fac pace în viața mea.

Fac asta zilnic când mă doare ceva și când reacționez nu tocmai potrivit la oameni și întâmplări. Mă întreb. Mă iau la vorbă. Să mă cunosc.

FotoCredit: Cristina TR

Încercați! ”De ce? De unde vine asta? Ce mă doare de fapt?” Veți afla multe despre voi!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

1 Comment

  1. Pingback: Despre nevoia de valorizare, ce spune ea si cum se potoleste - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: