Eu nu merg in varful degetelor pe langa copilul meu

Până acum câțiva ani vedeam viața altfel. Și creșterea copiilor la fel. Credeam, fără să mă exprim chiar așa, că, dacă părinții se străduiesc suficient pot crea o barieră de protecție pentru copii. Protecție împotriva traumelor. Acum nu mai văd viața la fel. Nu putem să ne ferim copiii de orice traumă și nici măcar nu îi ajută asta.

Există în fiecare dintre noi un misterios și complex mecanism de funcționare care lăsat să fie ceea ce e, ne facem ceea ce putem să devenim. Mereu am spus că dacă iei doi oameni de la naștere și îi pui în același context familiar vei rămâne uimit de cât de diferit își gestionează fiecare trăirile și de cât de diferiți ajung să fie. Unii pun traumele la suflet, alții la fund, alții nici nu își dau seama că au existat.

Eu nu merg în vârful degetelor pe lângă copilul meu. Încerc să îl cresc cu cât mai puțină suferință, dar nu mai fug de ea, nu e bau-bau. Știți, de altfel, nici măcar nu ar fi posibil. Când a murit Emma am crezut că asta va fi o traumă prea mare pentru David. Și pentru Emma nu mai puteam să fac nimic. Dar nici trauma nu mai puteam să o șterg. Apoi am citit mult, am mers la terapie și am întors fricile pe toate părțile. Am realizat cât de fragil mergeam în vârful degetelor pe lângă David. Să nu îl doară ceva, să nu sufere, să nu îl stric. Asta îmi spuneam, că pot să îl stric. Dar nu stric, îl formez, de fapt se formează singur cu toate bunele și relele pe care le trăiește. Se formează și știe, sper eu că el chiar știe, că stau lângă el să îl sprijin, să îl alin când cade, să îl iubesc așa cum e.

Știu cum arată părinții care merg în vârful degetelor pe lângă copii. Sunt plini de temeri, încearcă să controleze tot, îi răsplătesc și pedepsesc și mituiesc, îi feresc de orice numai le trece prin gând că ar putea să îi deranjeze, stau ca soldații drepți în fața comandantului, se tem să le spună ”NU„, fug de limite și de plânsul copilului căruia nu îi convine decizia părintelui, îi feresc de ploaie, frig, furtună, conflicte, respingeri și moarte. Le este frică să îi înțarce, să îi ducă la grădiniță, să îi lase la bunici, să le dea spațiu să fie respinși de prieteni, să fie ”the bad cop” care nu îi lasă la desene și nu le cumpără ciocolată. Le crează o bulă instabilă de cristal. Nimeni nu trăiește în bulă pentru prea mult timp. Toți trăim în lume.

Așa cum părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine, așa vom face și noi pentru copiii noștri. Și vom face fix atât cât putem. Datoria noastră este să fim cea mai bună variantă a noastră pentru copiii noștri. Dar tare mi-aș dori să văd cât mai mulți părinți care privesc cu încredere și iubire către ei, care își îmbrățișează responsabilitatea de a-și crește copiii cu toate greșelile pe care le vor face, știind că există influențe și factori și traume și durere și fericire și bine dincolo de controlul nostru psihologic. Tare aș vrea ca părinții să aibă încredere în ei și în copiii lor, să îi lase liberi să devină ceea ce pot deveni. Să renunțe la control excesiv și la vină. Să meargă, împreună și separați, liberi prin viață. Să nu pună baza unei generații de copii care par a fi în pericol de a deveni extrem de fragili emoționali și de speriați de durere. Durerea e viață și ea.

FotoCredit: Foto Experience Ro

Eu nu merg în vârful degetelor pe lângă copilul meu.

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

3 Comments

  1. Rox

    Imi place foarte mult sa-ti citesc articolele, invat multe din ele.

    Reply
  2. Andreea

    Frumos articol! Si eu incerc sa nu merg in varful picioarelor pe langa copiii mei, uneori imi reuseste, alteori nu. Acum de exemplu sunt stresata ca de saptamana viioare reincepem gradinita dupa 4 luni de absenta.

    Reply
  3. Pingback: Copiii nu au nevoie sa le aratam noi calea spre fericire - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: