Divortul nu este esec si nici rusine, e o asumare

Prima-noastra-sedinta-foto-de-Craciun1

Zilele trecute mi-a aruncat o prietenă sub ochi articolul Denisei, ”Divorțul între tribunal și bal”. Prima dată am ridicat o sprânceană și colțul gurii și am intrat să îl citesc. ”Și chiar dacă reușim să scăpăm onorabil, deși îmi vine greu să cred asta cu inteligența emoțională a generațiilor noastre, tot este un eșec.” Când am citi asta, că este un eșec, aproape că am râs. În aceeași propoziție cu ”inteligență emoțională” mi s-a părut de-a dreptul hilar. Nu mă înțelegeți greșit, o știu pe Denisa și intenția mea nu e absolut deloc să mătur pe jos cu opiniile ei. O dată fiindcă sunt ale ei și are același drept ca orice om din lumea asta, dreptul la propria opinie. Și apoi, pentru că am citit tot articolul ei și e altfel decât pare la primele rânduri.

Mi-e clar că Denisa nu divorțează și mă bucur pentru ea. Mulți alții, în schimb, da. Și are dreptate, din păcate imaturitatea emoțională le urlă multora în ureche, ”Ai eșuat, ha!”. Căcat, vă voi răspunde eu cât pot de sincer și destul de nepoliticos. Uite că eu nu văd într-un divorț, un eșec. Ce cred eu că este cu adevărat un eșec? Imposibilitatea și încăpățânarea de a nu-ți asuma ce trăiești, ce simți, ce faci, cine ești. Decizia de a trăi o viața în nefericire. Ăsta e eșec.

În jurul meu se rup relații, se semnează divorțuri și acte de căsătorie. Cursul unor vieți normale, cu oameni și relații care se nasc și mor. 

Nu am avut nicicând o anumită opinie despre oamenii divorțați. Probabil pentru că nu am întâlnit prea mulți. Vin dintr-o familie în care focusul nu a fost pe fericirea în cuplu cât a fost pe l-ai luat, ai făcut copii, cu el rămâi că au nevoie copiii de părinți în aceeași casă, plus că bătrânețea în singurătate e grea. De parcă cineva îți garantează vreodată o bătrânețe în doi sau măcar o bătrânețe. Așa că divorțuri la noi nu au fost, doar nefericire. Nu am crescut cu vreo părere despre asta. Am crescut în schimb, ca mulți dintre noi, visând la o relație fericită până la adânci bătrâneți. Și am crescut, ca mulți dintre noi într-o mentalitate care îți impune standarde fixe, moralul are doar o perspectivă, căsătoria e în principal pe viață.

Și prietenii mei au visat la fel. Unii au divorțat. Nu m-am întâlnit cu divorțuri până de curând, dar văzând atâtea relații de singurătate în doi și atâta nefericire și această gândire cretacică de anti-rupere-verighetă, am ajuns să cred că oamenii care divorțează sunt curajoși. Și azi am întâlnit pe cineva care mi-a pus pe hârtie o altă variantă, că sunt lași, că renunță la ce au construit ani de zile, la atâta muncă și luptă și momente trăite împreună, că nu sunt doar lași cât sunt niște învinși, că au eșuat. Divorțul e un eșec!

În iubire nu există eșec.

Nu e o luptă, nu e o competiție, nu e o garanție, nu e o metodologie perfect scrisă în care dacă faci pașii cu exactitate nimic nu piere și nimic nu se risipește. Nu renunți la ce ai construit ani de zile. Nu ștergi amintiri și momente trăite frumos. Nici nu le îngropi. Chiar dacă divorțul e într-un fel ca o moarte. Toate rămân în tine. Ce decizi în schimb, e dacă le păstrezi frumos sau împroști cu rahat pe ce ai construit și ce ai trăit. Când se termină iubirea, se termină.

Decât o viață împreună, pe jumătate sau mai mult nefericită, mai bine amintirea anilor frumoși care au fost și șansa să poți privi cu respect omul pe care altă dată l-ai iubit. Divorțul e un fel de moarte. Cum duci doliul ăsta, cum închei, ce lași în tine, ce pui altfel, este decizia fiecăruia.

Dar da, inteligența emoțională a multora dintre noi, stă încă oprită undeva pe la 5-6 ani, poate 7. Maxim 7.

Și asta e perspectiva mea, un om care a divorțat anul trecut!

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create859

10 comentarii la „Divortul nu este esec si nici rusine, e o asumare

  1. Cristina, iti urmaresc blogul de ceva timp, insa nu am avut niciodata curajul sa iti scriu. Ma simt mica in fata a tot ceea ce ai trait si orice as fi scris, ar fi fost fara insemnatate pentru profunzimea trairilor tale. Ma bucur insa ca ai ales sa imparti cu noi aceste lucruri. Si te admir din suflet pentru cum reconstruiesti 🙂
    Sunt de acord cu tine in ceea ce priveste divortul. Personal, nu il vad ca pe un esec ci din contra, ca pe o reusita asumata a faptului ca lucrurile s-au consumat intre parteneri si viitorul se vede diferit pentru fiecare dintre ei. Este minunat atunci cand reusim sa trecem prin viata evoluand in acelasi ritm, cand insa lucrul asta nu se intampla consider ca e responsabilitatea fiecaruia fata de el insusi/insasi sa mearga pe drumul care il face fericit, chiar daca asta implica un divort.
    Felicitari pentru putere! Te imbratisez

  2. Draga mea, acest blog a devenit obsesie pentru mine, te citesc și recitesc, și rad și plâng de atâtea ori…. Pentru mine e un fel de terapie sa te citesc. Am învățat atâtea de la tine și de multe ori când greșesc fata de copilul meu, pentru ca nu sunt o mama perfecta, ma gândesc la blog și la cum ai reacționa tu in acele situații. Când sunt nebuna, am multe momente in care ma năpădesc frustrările sau fricile intru și citesc pe blog și iau aminte. Multumesc ca exiști și multumesc cerului ca te-am descoperit când depresia era in mine și ma termina din interior spre exterior!

  3. Buna Cristina,
    Da, curaj, asta e cuvantul care-mi vine in minte cand aud cuvantul divort.
    Cunosc foarte bine filozofia” l-ai luat, a-ti facut copii, duceti-va crucea pana la capat”.
    Cand m-am casatorit mama mi-a zis ca asta e, sa ma gandesc bine ca ea nu vrea sa ma vada divortata( a zis ca este o singura exceptie…daca ma bate).
    Nu m-a ranit niciodata fizic, dar restul durerilor oare nu conteaza, sau faptul ca vad ca nici el nu este linistit si implinit, asta oare nu e important?
    Pe vremea cand aveam 25 de ani, toata lumea( inclusiv parinti si bunici) ma intreba, cand va casatoriti, cand faceti copii ?
    Am momente cand cred ca oamenii ii incurajeaza pe altii sa faca pasul asta doar asa, sa se mai nenoroceasca si altii, sa fim mai multi nefericiti.
    Problema e ca nu stiu nici sa-i sfatuiesc pe copiii mei, pana acum le-am spus ca orice alegere e buna( casatorit sau necasatorit, cu copii sau fara),sa se cunoasca pe ei( asta e foarte dificil pentru ca ce esti azi nu mai esti maine, ce-ti doresti la 25 nu mai corespunde la 35…)
    Iti urez sanatate si curaj in continuare,
    Denisa

  4. Copiii iti dau curajul sa faci acest pas, altfel ei sunt primii care simt ca relatia parintilor nu e tocmai ok. Asta contrar a ce se spune ca ar trebui sa stai acolo pt copii. Am facut acest pas cand copilul meu avea sub un an. Nimeni nu a inteles sau sprijinit decizia la inceput, insa acum toti suntem mai bine, copilul in primul rand. Ganduri bune tuturor!

  5. Te îmbrățișez, Cristina!
    Îți împărtășesc ideile în ceea ce privește divorțul. La divorț ca o moarte m-am gândit și eu, dar apoi mi s-a părut prea dur.. Așa că am ales eșecul, în sensul de asumat. Gandindu-ma că așa cum în viața noastra există naștere și moarte (iartă-ma că folosesc comparația!), există și succes și eșec. Este o perspectivă subiectivă, bineînțeles. Când am scris articolul, un cuplu foarte apropiat nouă începuse să se destrame. Din afară, mie mi se pare o experiență traumatizantă sau cel puțin dureroasă. De aceea mi s-a părut ciudat să fie motiv de sărbătorire divorțul în sine. Tot o perspectivă personală, dată de suma experiențelor mele de până acum, de convingeri &co: la nuntă și la înmormântare nu cred că ne comportam în același fel.

    Într-adevăr, nu sunt în prag de divorț, dar îmi dau seama cât de greu este să menții pe linia de plutire o relație așa de lungă durată. Mai ales când intrăm în relații atât de prost echipați, fără modele de relații sănătoase/funcționale, cu nevoi emoționale inconștiente, prea puțin conștienți de noi înșine ca indivizi, cu imagini preconcepute despre iubirea romantică (care credem că ne va salva în orice situație, fără ca noi să ne asumăm vreo mare responsabilitate pentru relație). Da, la un moment dat oricine poate ajunge într-o relație eșuată, cu toate că la început lucrurile păreau să fie foarte bine. Ambii parteneri evoluează de-a lungul timpului și nu mereu în aceeași direcție. Nu toți ajungem să ne deschidem la același nivel, nu toți avem același „plan de viață”. Iar dacă ajungem să fim onești cu noi în felul acesta, și eu cred că acesta este un câștig pentru toți cei implicați, mai ales dacă vorbim și despre copiii.

    Te pup!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu