Din lumea ONG-urilor si nu numai  

Copiii au dreptul să se simtă iubiți, importanți, liberi, să fie protejați, ascultați, să aibă pe cine să strige “mami” și “tati”. Și unii nu au deloc. Iar alții nu au noroc. Părinții sunt tot o loterie. Depinde de bafta pe care o ai să nimerești într-o familie bună sau mai puțin. Nu e ca și cum ai organiza un concurs să îți alegi ce îți convine. Iar cei care strâmbă din nas că nu primesc bani suficienți pentru un iPhone, că nu merg în tabere, că mama lucrează până târziu, că tata nu are chef sâmbătă pentru fotbal ar trebui să întâlnească un copil care spune ”mama” oricărui străin în speranța că cineva va accepta să și devină. Eu am întâlnit câțiva astfel de copii pe vremea când făceam voluntariat în centrele de plasament.

Când eu aveam 14 ani și sora mea 15, părinții noștri ne-au convocat la o ședință în bucătărie și ne-au întrebat dacă suntem de acord ca mama să devină asistent maternal, în traducere simplă pentru noi să aducă acasă copii. “Sigur, să vină jucăriile plimbărețe”. Primii au fost 2 gemeni, un baiat si o fetiță, apoi au urmat pe rând alți 15 bebeluși printre care și cel care urma să îmi devină frate și care a împlinit de curând 12 ani. O minune de copil … domnișor de acum. Am câștigat multe în toți anii aceștia și am pierdut uneori, doar parțial, pe mama, când era prea ocupată să crească la loc aripile unor îngeri. Nici măcar nu pot să îi reproșez că mi-a lipsit în anumite momente, frățiorii mei aveau mult mai mult nevoie de o mamă decât aveam eu.

La 23 de ani m-am angajat într-un ONG și am lucrat cu familii foarte sărace și mai puțin sărace, dar cu alte probleme sociale. Privind în comparație față de unii din ei, părinții mei, cu salariile lor mizere (nici n-aveți idee cât de puțin câștigă un asistent social și un pensionar) erau mult mai săraci, dar copiii lor ceva mai fericiți. Nu zic asta să îmi laud părinții, sunt departe de a fi perfecți, dar cel puțin reușeau să facă ce aveau nevoie, să le vindece rănile, să îi scoată din mizeria în care îi lăsase părinții lor biologici, să le ofere o familie, așa cu bune și rele, cum sunt de fel casele tuturor. Plus că mama mea e o cloșcă ageră când vine vorba de puii ei, așa că au simțit strașnic ce înseamnă să ai mama.

Dar e dureros de greu cu asistații sociali, cercul din care nu vor să iasă și copiii prinși acolo care de altfel nu poartă vină. Grea lupta cu agenții schimbării, părinți, șefi, colegi, sponsori și tot alaiul lor, când știi că ceea ce au nevoie copiii nu ține doar de punga cu alimente și rechizitele date o dată pe an. Dincolo de partea materială au nevoie să fie scoși din vârtejul vicios în care au fost născuți, au nevoie ca cineva să îi învețe, nu doar mate și română ci și cum să își îngrijească sufletul peticit, cum să facă față injosirilor, frustrărilor, abuzului, bulliyngului. Dar n-ai vrea să vezi cum e când începi să explici părinților cum să caute pasiunile, plăcerile, dorințele copiilor și cum să mai renunțe la țipete, lovituri și jigniri. “Ce zici maică? Nouă ne e grijă de ce să punem în farfurie”. ”Ce școală? La muncă! Cu școala nu faci nimic”. “Copilul trebuie să știe de frică altfel ți se urcă în cap”. ”Lasă că eu am avut și mai puțin și n-am murit”. Dar în suflet ce lăsați? Ăla cui rămâne?

Știu că nu există unitate de măsură pentru vindecarea internă, știu, dar dezechilibrele emoționale ucid la fel ca foametea. Nu neg importanța satisfacerii nevoilor de bază. Fără alimentație, loc de dormit și duș și sufletul se anorexează. Dar totuși cu o porție de mâncare faci schimbări de suprafață, nu de conținut. Da, e primul pas dar n-ar trebui să rămână singurul. Și din păcate conjunctura îi determină pe ong-iști să bată veșnic acelaș pas pe loc.

Sponsorii, donatorii, cei care oferă granturi, vor cifre și rezultate cuantificabile. Cum să le explici că nu poți ajuta toți copiii lumii și că o pungă de mălai lângă un pix e ajutor la mișto. O ajunge la mai mulți dar impactul e mult mai mic, ca să nu zic de toată jena.

Greu să convingi că nevoile sunt uneori altele. Greu să inventezi barometru de răni sufletești. Greu să ajuți pe toți cumva. Greu să scoți oamenii din globul lor de cristal. Greu să convingi că se merită. Dar tare satisfăcător când un copil din cei exagerat de mulți copii care au nevoie de ajutorul nostru, se schimbă, se vindecă, evoluează, se desprinde din cercul vicios. Noi, cei care putem ajuta suntem mai mulți decât cei care au nevoie să fie ajutați, trebuie doar să și vrem și apoi să purcedem la a face ceva concret și de impact pentru unul singur din copiii mai puțin norocoși decât ai noștri.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

1 Comment

  1. Pingback: Bunicii – la mintea nepotilor   | FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: