Despre psihologi, cu sinceritate

Sunt psiholog ca profesie și tipologie de om. Am cochetat cu dorința asta și m-am format, puțin câte puțin, încă din copilărie, când am trăit pe pielea mea consecințele oamenilor deprimați, ajunși la capătul dorinței de a trăi. Apoi cineva, cumva, la un moment dat, a decis că e cazul să fiu părinte pentru părinții mei și asta m-a ajutat să fiu ce sunt azi. L-aș înjură, sincer vă spun, fiindcă mi-am învățat rolul ăsta atât de bine încât, nici acum nu prea reușesc să mă dezbrac de el, chiar dacă am pentru cine fi părinte.

Am experimentat, apoi am studiat, chiar si profesat. Încă profesez cu bani și fără, la telefon sau direct, cu pacienți în cabinet sau prietene la cafea. Am ajuns să-i înțeleg suficient pe oamenii sceptici în a apela la un specialist de vindecări psihice. Pentru a primi consiliere trebuie să recunoști că ai o problemă, oricare ar fi ea și să admiți, tu pentru tine, că nu ești atotputernic, de fapt că ești uman și atât. Apoi să ai încredere în omul la care mergi pentru a te deschide și a-l asculta. Și culmea, un psiholog recomandat ca fiind bun, nu e musai bun pentru tine, mai trebuie să existe și un fel de chimie ceva (așa suntem născuți, să ne placă unii, să nu îi îndrăgim pe alții). Să nu ai așteptări uriașe, asta dacă nu crezi încă în vraci, zmei, zâne și Moș Crăciun. Omul acela te ascultă detașat și te face “prin minune” să spui cu voce tare ceea ce de fapt înăuntrul tău știi și tu, dar din diverse motive refuzi să deschizi ochii, să conștientizezi, în termeni profesioniști vorbind. Something like: un buda deasupra prăpăditului fiert în ceaunul cu mămăligă.

Nu poți fi un psiholog excelent pentru prietenii tăi. Este imposibil să rămâi imparțial total, plus că ai tendința de a face corelații greșite tocmai fiindcă știi poate prea multe sau lucruri prea greșite. Oricât de apropiat iți este un prieten nu ai siguranța că îți spune adevărul dezbrăcat, în schimb unui necunoscut, sub semnătura confidențialității, îi poate spune și ce nu vrea să audă. Asta nu înseamnă că nu poți fi de ajutor.

Am avut profesori la care nu mi-aș trimite nici vecinii nesuferiți de la doi și profesori pe care i-aș multiplica și implata în casele fiecărui om, măcar pentru o zi. Acum prind curaj și recunosc că prietenii psihologi pot fi incredibil de enervanți, mai ales dacă sunt atât de pasionați de ceea ce fac încât văd un pacient, dacă nu chiar doi, în fiecare om care îi dă și numai bună ziua. Îi recunoști după veșnica întrebare ”Și ce vrei să spui prin asta?”. Sunt prietenii ăia cărora le zici că te doare în cot și te întreabă grăbiți ”Vrei să vorbim despre asta?”. Nu , vreau un calmant, dăăă!

Să aleg drumul psihologiei a fost una din cele mai bune decizii luate. Și tot domnului meu îi mulțumesc fiindcă m-a susținut în fiecare clipă, chiar și atunci când îl enervam cu întrebări, supoziții, propoziții. Asta sună ca la Oscar! Sunt tertipuri pe care le înveți din mers: să analizezi oamenii dincolo de cuvinte, să pui întrebări potrivite care descos și cos la loc, să îți înțelegi copilul, să folosești jocul ca modalitate de vindecare, să rămâi în afară cercului când e nevoie, să nu te proiectezi, să nu coalizezi cu presupusa victimă pentru că și tu ai avut agresorul tău.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: