Despre nevoia de valorizare, ce spune ea si cum se potoleste

Mai dintotdeauna am fost fata aia simpatică pe care o voiau oamenii în gașca lor. Și mai întotdeauna am căutat să fiu în gașca aia cool. Și eram. N-am fost extrem de frumoasă, și nici cu mulți bani, și nici măcar aia cea mai deșteaptă de pe pământ. În schimb, am știut să le zic oamenilor ce vor să audă, să îi ascult pe ei mai mult decât pe mine și să îi amuz. Ce stă în spatele acestui mecanism? Nevoia mea de acceptare și de validare.

E în regulă, toți vrem să fim apreciați, văzuți, validați, iubiți, e uman, face parte din nou. Există în schimb acel șanț adânc care desparte normalitatea asta de ceea ce se numește să trăiești departe de tine. Dincolo de șanț trăiești condus de întrebările piticilor de pe creier ”Ce crede lumea despre mine?„, ”Mă iubesc toți?„, ”Dacă fac asta voi fi pe placul lor”, ”Sunt obosită și nu am chef să îl aud vorbind despre ea, dar dacă nu o fac nu mai sunt o prietenă bună?”. Trăiești din exterior spre interior. Și asta nu e viața trăită pe-a-întregul. Viața se trăiește fix invers, din interior spre exterior.

Aveam atât de mare nevoie să fiu acceptată de alții încât nici măcar nu îmi dădeam seama că ei mă plac pentru ceea ce nici măcar nu sunt. Și nici nu mă întrebam eu cine sunt și dacă mă plac așa. Îmi purtam măștile cu o grație și o naturalețe incredibilă. Până când am început să caut în mine. Acum nu mă mai întreb ce cred alții despre cine sunt, și ce zic, și ce fac. Piticii mei continuă să mă întrebe una alta, dar de data asta despre mine.  “De unde vine asta?”, ”Ce ma doare de fapt?”, ”Ce anume îți trebuie Cristina?”,” Ce spune golul pe care îl simți?”, ”Cu ce ai nevoie să îl umpli?”.

Prima dată când m-am lovit de golul din mine a fost când am pierdut-o pe ea și mai târziu am înțeles că el era dintotdeauna în mine, numai că lipsa fetiței venite să mă umple de iubire, îl adâncise rău și mă aruncase în prăpastia din care a trebui să învăț să mă înalț. Golul era în mine. Lipseam eu. Căutam să primesc de la alții ce nu îmi ofeream eu. De la mine aveam atât de mare nevoie de acceptare și de validare.

Sunt în lucru. E un proces de cale lungă din care deja simt cum mi se adună penele pe aripi chiar dacă până la capăt eu știu că mai e ceva de mers. Și drumul acesta e diferit pentru fiecare dintre noi, dar eu știu că nu sunt singura care a trăit zeci de ani de zile cu golul în ea. Eu știu că sunt mulți ca mine, dintre care unii neagă și se scutură de câteva ori când le trece asta prin suflet, ca și când ar vrea să alunge praful de pe ei. Alții în schimb, ar vrea să înceapă calea asta și le este uneori frică și mai mult nici nu știu măcar de unde să deschidă ușa.

Pentru mine început a fost greu. Mi-a luat multe ore de terapie numai să fiu conștientă de ce v-am scris mai sus. Multe ore. Și cică pentru un om cu studiile mele ar trebui să fie mai ușor. Mi-e foarte ușor să privesc în alții și să îi îndrum pe ei. Mi-e mult mai greu să privesc în mine, să mă iau de mână și să îmi spun ”Hai, Cristina! Asta e calea. E greu, dar sunt aici. Vei fi bine! Hang in there.”. Nu m-aș mai întoarce niciodată de pe drumul acesta și mai mult, dacă aș putea să dau timpul înapoi, l-aș apuca la pas mult mai devreme.

Bun, primul și cel mai important pas, a fost să fiu cu adevărat conștientă de nevoia mea de validare.

Apoi am anulat porunca după care trăiam eu fără să mi-o dea nimeni, ”Dacă sunt bună, voi fi iubită”. Aici intră și perfecționismul. Așa că am început să fiu Eu, chiar dacă asta a însemnat să nu mai fiu super drăguță cu toată lumea. Să nu mai fac ce mi se cere dacă nu e și ceea ce îmi doresc. Să învăț să mă descurc cu vinovăția și cu decăderile și contracțiunile celor care nu vă voiau schimbată. Să spun ce gândesc în cel mai frumos mod posibil, dar să fie ce gândesc eu, nu ce știu că vor oamenii să audă. Am încetat să mă maimuțăresc dacă în sufletul meu stau cioburi, am scris despre cioburi când oamenii cer curcubee și norișori pufoși și roz, chiar dacă asta a însemnat inclusiv să mă întrebe lumea de ce naiba blogul meu se numește Fun Parenting când el arată mai mult a Depressing Parenting. Le-am zâmbind! Și am descoperit parcă gaura din covrigul cu dulceață, am simțit că e posibil să trăiesc viața și altfel decât să le fac altora pe plac și să mă văd mică și neiubită când nu mă plac toți.

Am învățat apoi să mă pun pe primul loc. Greu, domn’le, greu! Încă lucrez la asta 🙂 Greu mai ales când să mă aleg pe mine înseamnă să îi dau o mică înghiolteală copilului pe care îl iubesc mai mult decât pe mine însămi. Stau acolo cu el pe piedestal și învăț ce vreau să îl învăț și pe el, că viața mea e despre fiecare în parte și când mă aleg pe mine nu e musai să renunț la ceilalți. Învăț să dansez cu el și îl învăț să danseze cu mine și până învățam amândoi pașii ne mai călcăm din când în când sub talpă.

Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: