De ce am ales sa vorbesc despre moartea copilului meu si de ce recomandat tuturor sa faca asta

Știți, moartea este o normalitate a vieții noastre. Cea mai dureroasă normalitate pe care o cunoaștem din orice am trăi. Și ea doare pentru toată neputința pe care o aduce. Orice se poate repara, și îndreapta, și adapta, și învăța să trăiești cu, mai puțin moartea. Ea închide toate obloanele și te lasă singur în întuneric. Și mai doare pentru că ne amintește că și sfârșitul nostru va veni într-o zi. Nimeni nu e nemuritor, oricât ar trăi unii ca și cum viața e ceva fără de sfârșit.

Când a murit Emma, stresul post traumatic pe care l-am simțit mi-a închis obloanele simțirii și a lăsat o singură ușă deschisă. A suferinței. Stătea acolo un clovn rânjit și mă privea cu satisfacție. Eram a lui. O singură rațiune mai funcția cât de cât normal “Ce fac cu David? Ce îi spun? Cum îl ajut?”. De fapt, întrebarea era în esență cu totul alta “Cum îl scot pe copilul meu cât mai puțin traumatizat din asta?”.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am externat și Emma încă trăia, dar noi așteptam să moară, că na, alte șanse nu ne oferea nimeni, a fost să o sun pe cea mai tare psihoterapeută pe care o cunosc și care până la urmă m-a și scos din tot rahatul ăsta cu mintea curată. M-a primit sâmbătă la prânz la ea în cabinet. M-am dus pentru băiatul meu. Pentru mine m-am reîntors un pic mai târziu, după o zi de stat singură cu David acasă, în sufragerie, ore în șir în care el s-a jucat cu, pe lângă și pe mine, și eu priveam neclintită în gol. Mi-a fost fost groaznic de frică să nu îmi pierd mințile și să îmi las singurul copil în viață fără mamă, chiar dacă cealaltă opțiune ar fi fost să nu mă mai doară pe mine moartea celuilalt copil al meu. M-a durut groaznic, zeci de luni de zile, fiecare milimetru din corpul meu. Groaznic! Mă doare și acum numai amintirea durerii de atunci. Am supraviețuit o vreme. Acum am învățat să trăiesc.

Am vorbit despre moartea Emmei și durerea mea pe blog, cu câteva prietene, puține și culmea sau nu, doar prin mesaje. Asta a fost cumva ceva ciudat. Puteam să scriu, am scris mult, ați citit o parte, prietena mea, plasa mea de siguranță, a citit un roman întreg de durere și neputință. O să îi fiu recunoscătoare o viață pentru asta. Dar o vreme, eu pur și simplu nu am vorbit despre moartea ei. Până am început să vorbesc și știți ce s-a întâmplat? Am văzut toată suferința mea pe chipul oamenilor cărora le vorbeam despre Emma. Acum nu mai văd suferință. Poate pentru că nu mai transmis doar asta.

Dar am ales să vorbesc despre ea și nu să o ascund undeva în sufletul meu ca pe cel mai mare secret, și păcat, și cea mai mare rușine care a existat. Ea este copilul meu, crescut în mine, născut, sărutat cu lacrimi și iubit. Este fetița mea liniștită pe care o aștept în vise și căreia ii vorbesc când îmi este prea greu și dor. Și îmi imaginez eu, pentru liniștea mea, că stă undeva în ceruri și zburdă fericită până îmi va sări în brațe, în acea zi când pe pământ cineva mă va plânge și în ceruri cineva mă va primi acasă.

Principalul motiv pentru care am ales să vorbesc despre ea cu aceeași normalitate cu care vorbesc despre orice om din viața mea, a fost David. Și asta pentru că Emma A EXISTAT! Nu am avut o secundă opțiunea să îl mint despre asta. Nu am văzut nici măcar o secundă, un avantaj în a-i șterge din memorie, existența surorii lui. Asta și pentru că știu că ar fi fost imposibil. Mai mult de atât, David a trăit în casă, o vreme, cu o mamă depresivă, care plângea în fiecare zi. Cu suspine. Știți ce cred copiii când văd părinții atât de triști și nimeni nu le dă un motiv? Cred că din cauza lor se întâmplă tot, cred că ei nu sunt buni și suficienți, își atribuie ceva ce nu le aparține. Pentru că la vârste mici ei chiar cred ca sunt tot Universul și totul este despre ei.

Am vorbit și pentru vindecarea mea. Pentru că mă durea prea mult ca viața să continue să existe când ea a murit. Și vorbind despre ea o păstrăm într-un fel vie. Voi continua să vorbesc.

Am vorbit și din teama că moartea Emmei o poate transforma pe ea în acest secret transmis din generație în generație, transgenerațional cum se spune. Da, moarte ei a fost o traumă pentru noi. Învățăm să potolim asta, fiecare cu metodele lui, dar nu vreau ca ea să fie trauma care va circula din neam în neam prin familia noastră. Ea e până la urmă IUBIRE.

Am vorbit și pentru că nu vreau ca moartea ei să fie percepută ca o rușine, fiindcă nu e. S-a întâmplat dincolo de puterea noastră de a face orice în privința asta. S-a întâmplat pentru că cineva a greșit și altcineva a plătit. Ne căutăm dreptatea, chiar dacă asta nu o va aduce pe ea înapoi, dar îi datorăm măcar atât. Și sper eu că lupta mea oricât de multă durere produce, va aduce pentru alții, bebelușii lor sănătoși acasă.

Când vorbești despre moartea copilului tău nu potolești durerea, dar o lași să iasă din tine și te aduni de jos, cu greu, în timp, până îți stau toate oasele la un loc și deschizi ochii către viață fără să o mai înjuri printre dinți. E greu, da, e al naibii de greu, dar n-ai prea multe opțiuni și dacă nu poți să alegi de fiecare dată ce îți pune viața în cârcă, poți măcar să alegi ce faci cu asta. Stai la pământ sau te ridici cu ochii spre ceruri.

Și oameni dragi care stați alături de părinții unor îngeri, ascultați-i, știu că e greu și că vă doare durerea lor, dar dacă înapoi nu puteți să le aduceți copiii, puteți să le stați plasă de siguranță atunci când cad și puteți să le confirmați că sunt părinți chiar dacă au brațele goale. Ajută enorm!

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

12 Comments

  1. Raluca

    Te urmaresc si te citesc de mult timp. Si e prima data cand simt cu adevarat, pe langa multa tristete, o urma de speranta si optimism. Plang de fiecare data cand citesc postarile tale, desi nu am cum sa stiu prin ce treci. Dar stiu cu siguranta un lucru: vei fi bine! Veti fi bine toti trei!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Da,vom fi bine 🙂 Îți mulțumesc mult!

      Reply
  2. Andreea

    Imi pare rau pentru toata durerea prin care treci, si cred ca esti curajoasa ca ai impartasit-o cu noi asa. As vrea sa am mai multe cuvinte care sa exprime ce simt…

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc!

      Reply
  3. Mia

    Mereu ma întristez cand citesc postarile despre fetita ta, dar acum pur si simplu am inceput sa plang fara sa ma pot controla…nu e drept, nu e corect ce ti s-a intamplat. Dai dovada de multa putere! Iti doresc voua si baietelului multa sanatate!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc si va doresc multa sanatate si voua!

      Reply
  4. Simion Oana

    Mereu plâng cand te citesc;(.. nu-mi pot imagina prin ce chinuri ai trecut!! Esti atat de puternica, te admir si iti doresc sa o strângi intr-o zi in brate, ma rog si sunt sigura ca asa va fi❤️❤️❤️

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te imbratisez!

      Reply
  5. Anamaria

    Am si eu un ingeras…tot o fetita pe care ar fi chemat o Yallisia…insa nu a mai venit pe lume.Am pierdut o la 7 luni jumate de sarcina…i s a oprit inimioara…se zice ca trombofilia ar fi fost cauza…Acum am 2 baietei superbi Yallis(de la Yallisia) si Amyr.Eu spun cu toata taria ca mi am revenit,dar stiu ca n o sa treaca durerea niciodata..durerea din suflet.va fi acolo pt totdeauna.Au trecut 6 ani de atunci…si ma gandesc la ea in fiecare zi.te imbratisez cu drag!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te îmbrățișez cu mare drag și eu

      Reply
  6. Mariana Pfeiffer

    Ma regasesc printre rindurile tale,mama de baiat Luca si de fetita inger Ana Lisa .

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te imbratisez mama de inger!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: