David si mămăliga si crizele de furie de la noi de acasă

Crizele de furie, modern numite ”tantrumuri” încep de când copilul se naște și se termină undeva spre bătrânețe pentru unii dintre noi. Totuși abia pe la 2 ani se fac cu adevărat remarcabile când copilul se comportă ca o furtună apărută pe ne-anunțatelea.

Crizele apar când copilul privește ochi în ochi o teamă sau o suferință și habar nu are cum să reacționeze sau atunci când se simte neputincios pentru că nu îi iese o treabă. Iar părintele ajunge de multe ori să se simtă neputincios și el. În situațiile în care nu îi iese o treabă, ne este măcar mai ușor să vedem cauza și să căutăm soluții. Când în spatele furtunii stau emoțiile pe care ei nu le pot gestiona, atunci, atunci începe ”distracția”. Pentru noi, acasă, fenomenul acesta se numește ”mămăliga”. David și mămăliga.

Se făcea acum câteva zile, că am ajuns acasă și i-am propus copilului să îi fac de mâncare mămăligă cu brânză și după acordul lui am gătit, am aranjat tacticos pe farfurie și după ce a privit ne-opera mea de artă, m-a anunțat:
– Mami, eu nu vreau așa, vreau în castron cu lapte.
Am ridicat o sprânceană și am presimțit un moment despre altceva decât mămăligă, dar am zis să mă conformez și să văd. Am încălzit laptele, am pus în castron și …:
– Mami, eu vreau să fie mărunt.
– În regulă.
Am făcut mămăliga bucățele cu o lingură și …:
– Mai mărunt, mami.
– Mai mărunt să fie.
M-am pus la treabă cu gândul că dacă este despre mămăligă, puțin probabil totuși, atunci am terminat alergatul ei prin castron. A luat două linguri, a strâmbat fața în modul lui caracteristic și …:
– Mie nu place, mami. Eu vreau mămăliga în farfurie.
Am tras aer adânc în piept și l-am anunțat calmă și fermă că asta nu se poate. Mămăligă nu mai avem, cea din castron e deja mărunțită, așa că are două variante, să mănânce terciul din castron sau să aleagă din celelalte 3 feluri de mâncare din frigider. Răspunsul a fost cel așteptat:
– Euuuu vreauuuuu mămăligăăăă în farfurieeee!!!!

Ce a urmat? O oră de bocet pe motiv de mămăligă, amândoi pe jos în bucătărie, cu el în brațele mele și cu mine calmă. Mă întrebau prietenele cum de am fost calmă și răspunsul le-a amuzat spre șocat 🙂 Îmi închipuiam cu încetinitorul cum deschid fereastra, iau castronul și arunc naibii mămăliga pe geam. Satisfăceam imaginar ce nu aș fi făcut ever în realitate. L-am mângâiat, i-am explicat de zeci de ori că nu mai avem mămăligă, că sunt aici pentru el, că îl iubesc și îl ascult, până a scos ce avea de fapt pe suflet, supărări de la grădiniță.

Genul acesta de situație ”mămăligă” prevestea clar o criză de furie, criză care ajută copilul să elibereze frustrările, durerile, tensiunile. Iar pentru a-l ajuta să se descarce știam că este bine să îi spun că nu avem altă mămăligă. Făcută nu mai aveam ce-i drept, să pun apă la fiert și să fac alta ar fi durat mai puțin de 10 minute, dar asta nu rezolva situația, probabil mi-ar fi spus că este gustul altul, sau forma, sau culoare sau mai știu eu ce, ceva găsea el sigur. Să îi spun ”eu cred că tu ești supărat din alt motiv, hai să vedem care” iar nu ar fi ajutat, fiindcă are 4 ani, el chiar are nevoie de mămăligă să descarce tensiunile și apoi, pe liniște, să povestească despre pățania de la grădiniță. Ar fi crezut probabil că nu îl ascult când el se plânge de mămăligă și eu îi spun despre pinguini. Sincer, uneori nici la adulți nu merge abordarea asta directă, cu atât mai mult dacă adultul funcționează în hainele de copil.

Cum văd eu situația pe pași?

  1. Mai întâi am verificat că nemulțumirile nu sunt despre mămăligă, poate chiar ar fi vrut lapte cu mămăligă și nu a spus de la început asta.
  2. Când mi-a fost clar drumul spre criza de furie, am rămas fermă pe poziția ”îmi pare rău, nu avem altă mămăligă să o pun pe farfurie”.
  3. Când plânsul a devenit furtună, mai mult am ascultat și l-am mângâiat și foarte puțin am vorbit, pentru a nu-i distrage atenția de la trăirile lui.
  4. Ce i-am spus? ”Îmi pare rău”, ”Sunt aici”, ”Te iubesc”, ”Poți sta în brațele mele dacă vrei”, ”Poți mânca altceva mai târziu”.

Și ce vreau să mai știți, cu sinceritate, din adevărul absolut al vieții mele, uneori sunt așa mișto cum par aici, cu răbdare și înțelegere și timp, alteori nu chiar. Și ce vreau să mai spun, încercați să fiți cât mai zen posibil și când nu puteți, e în regulă, mămăliga terci în suflet chiar nu e ok, aveți tot dreptul să nu fiți perfecți 🙂 . Nimeni nu e.

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: