Daca doar te visezi pe podium dar nu iti place munca, ai sa vezi podiumul doar la televizor

Când eram prin clasa a-V-a sau a VI-a, dumnezeu mai știe exact când, m-am înscris la atletism. Era cam singurul sport pe care și-l permiteau ai mei și asta pentru că nu costa nimic 🙂 V-am mai povestit că vin dintr-o familie cu suflet extrem de mare și cu buget extrem de mic. Așa că, eu și sora mea, am făcut atletism câteva luni. Mi-a plăcut mai mult ideea de a mă urca cândva pe podium, decât munca până acolo. Îmi amintesc și acum cât de greu făceam încălzirea de dimineața în ture de stadion și cât de mult iubeam săritul la garduri. Dar doar sărit fără antrenament detaliat, nu se putea. Și îmi mai amintesc cu drag vestiarele, nu am idee exact de ce, dar momentele alea în vestiar cu fetele mi se păreau atât de frumoase și vesele. Și gândul de a fi cândva pe un podium îmi plăcea, cu mediala la gât și oameni strigând ”Cris-ti-na! Cris-ti-na!” sau vreun alt nume de scenă ceva 🙂 Am renunțat rapid la visul ăsta pentru că nu îmi plăcea muncă de până acolo.

În familia mea sunt acum câțiva atleți. Fratele meu la cei 15 ani ai lui face atletism de performanță, cu antrenamente zilnice și concursuri la care eu cred că o să leșin de emoții și la care David răgușește de la ”Hai, Alex! Hai Alex!”. Este foarte bun la garduri. Și nu, nu are legătură cu ce am făcut eu, în Brăila atletismul este încă spre singurul sport care nu te costă bani 🙂 Fratele meu este super bun și super frumos și super deștept, ca să știți. El e, ca să vă convingeți!

Verișoara mea la cei 17 ani ai ei, reprezintă România pe plan internațional. Panteruța după cum îi spun părinții ne face țara cunoscută și mai ales se face pe ea cunoscută. Pe ea se face și pentru ea muncește și fiecare medalie pe care o pune la gât e pentru ea, că nu am alergat noi niciunul cu picioarele ei și nu am dus noi ore în șir de alergat, și alergat, și iar alegat. Acum câteva zile s-a întors de la Campionatul Balcanic U18 cu o medalie de bronz și una de aur.

Când ea câștiga medaliile astea, eu eram la niște prieteni la grătar și urmăream evoluția Simonei Halep. Și mă gândeam la asta, la copiii din familia mea și munca lor și cât trebuie să iubească ei efortul pe care îl fac zi de zi, pentru a ajunge pe podiumul ăla la care eu am putut doar să visez, că alergatul nu era de mine.

Și la grătarul acesta povestea prietena mea cum s-a dus la gimnastică de recuperare pentru ceva probleme și a cunoscut un tânăr care voia să facă mușchi pentru agățat fete. Nimic împotrivă, că nu e treaba mea și nici băiatul meu. Și ce făcea tânărul? Visa la mușchi. Îi spunea instructorul să facă 3 ture de flotări, făcea una și ceva, așa bonus de la el. Îi spunea să facă 3 ture de nu știu ce ridicări, se întindea și se uita pe tavan visând la mușchi. Așa visam și eu la podium în vestiar, râzând cu fetele.

Așa că, dacă doar te visezi pe podium dar nu îți place munca, ai să vezi podiumul doar la televizor. Eu nici la televizor nu mă mai uit de ceva timp 🙂 Dar mă uit la fratele meu și munca lui și ambiția lui de a fi pe podium și îmi doresc doar să continue să iubească alergatul printre și peste garduri și asta să îl facă fericit.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Pingback: Am invatat copilul ce sa faca daca se pierde - FUN Parenting by Cristina Buja

  2. Pingback: Poftiti de gresiti! Alta perspectiva asupra esecului - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: