Daca blogul meu vi se pare un succes, atunci aflati ca la baza lui stau foarte multe esecuri

Am început blogul când băiatul meu avea 6-7 luni de bebelușie și eu ma frustram să fiu doar mama lui. Nu mă plictiseam doamne iartă-mă, că n-ai cum dacă crești singură un copil, doar cu ajutorul soțului pe timp de seară. Dar trecusem de la o viață super activă și aveam impresia, greșită de altfel, știu, că îmi vor muri neuronii de la gândit doar “plânge, schimbă scutecul “, “plânge, dă-i țâța”, “E ora 15:00, pune pireul de broccoli cu morcovi “. Înțelegeți voi ce zic.

Și mi-am făcut blog. Nu am crezut niciodată că va ajunge ce e azi. Practic nici nu m-am gândit la asta, așa că nu mi-am setat standardul ăsta. Simplu. Nu e vorba de modestie sau stimă de sine scăzută, e doar percepția pe care mi-am creat-o în urma experiențelor pe care le-am avut. Mi-am făcut blog să am o ocupației intelectuală. Nu să mă vadă lumea. Nu să am succes. Tocmai pentru că nu am crezut că îl voi avea.

FotoCreditAlexandrina

Să vă povestesc cum a fost treaba asta cu scrisul pentru mine, până la blogul pe care mă citiți.

Prima dată a fost jurnalul meu pe la 7-8 ani. Învățasem să scriu și credeam că am ceva de spus. Nu aveam. Notam într-un carnețel când mă trezeam, ce mâncam și la ce oră. Plictisitor peste măsură. Nu știu dacă eu aș fi putut vreodată să îl recitesc. Îmi amintesc că m-am oprit după ce am avut curajul să îl las pe unchiul meu să îl citească și au râs toți. Penibil. Nu am mai scris. Am învățat că nimeni nu vrea să știe când te-ai spălat pe dinți și când ai fost la toaletă.

Pe la final de clasa a VIII-a m-am îndrăgostit și am simțit eu că asta mă va transforma într-un mare poet. Nu prea. Nu erau groaznice poeziile mele, dar zău dacă am găsit pe cineva să spună că erau bune. Faptul că nu a mai râs nimeni de mine m-a făcut să mai compun câțiva ani, o poezie pe semestru de iubire. Când m-am uitat înapoi la scrierile vechi mi-am dat seama că rimele mele mă fac să adorm. M-am oprit. Am învățat că nu am suficientă experiență pentru rime nerepetitive și că e cazul să mai citesc.

Au urmat scrisori de vacanțe cu un băiat pe care nu îl iubeam mai mult decât ca pe un prieten, dar îmi plăcea să îi scriu și nu râdea de cum scriam… sau nu îl vedeam 🙂 Din când în când îmi găsea tata scrisorile în cutia poștală și mă punea să fac genuflexiuni pentru ele. Am exersat povestirea ca modalitate de scriere și am făcut mușchi la picioare.

Au fost ani la rând în care scrisul a existat pentru mine doar la examenele de la facultate. Până când, prin 2011 mi-am făcut un blog. Altul decât ăsta. Se numea Furtuna din noi și îl citea vreo 5 oameni. Maxim 5. După jumătate de an l-am părăsit. Cu 5 oameni pot să vorbesc și în privat. Am învățat că e motivant să ai oameni care te citesc, cu cât te citesc mai mulți, cu atât îți vine să scrii mai des. Și am realizat că trebuie să faci ceva să ajungi la oameni și trebuie să scrii pentru ei. Nimeni nu vrea să știe cu adevărat despre tine, dacă acel ceva despre tine nu rezonează cu ei. Orice scrii despre tine, cu cineva sigur rezonează.

Tot pe vremea blog-ului furtunos, revista Marea Dragoste, cu Alice Năstase și Simona Catrina care ne citește acum din ceruri, își căuta proaspeți scriitori în online. Am trimis un text, evident neselectat, la care tot ce pot să îmi imaginez e că doamnele și-au pus palma la frunte și s-au rugat să nu fie ăsta viitorul scrierilor. Era prost textul, pe cuvânt. Atât de prost încât nici nu reușesc să îl mai găsesc prin calculator meu. Poate că nici nu vreau. Am învățat că un singur text nu te definește, dar un singur text pentru un prim cititor poate fi definiția lui despre tine, și îi place sau nu îi place. Scrie ca și cum te-ai citi pentru prima dată.

Și încă una și mă duc. În 2013, împreună cu 2 prietene am deschis un site prin care ne propuneam să oferim consiliere și orientare personală și profesională. Pe lângă ateliere pe care le “vindeam”, aveam și partea de articole publicate. Nu au avut un succes, în sensul că nu ne-au adus oameni la ateliere așa cum ne doream și nici foarte mulți cititori. Se numea “Fii Un Nume, Nu Un Număr”, dar nume nu am fost. Și totuși am învățat ce înseamnă rigurozitatea scrierii pe un blog, a căutării de subiecte și a motivației să tot scrii.

Dacă blogul meu vi se pare un succes, atunci aflați că la baza lui stau foarte multe eșecuri.

Dacă îmi pare rău pentru greșelile mele? Absolut în niciun caz! Din ele am învăț cele mai bune lecții.

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

5 Comments

  1. Valentina

    Citind articolul acesta mi-am amintit experienta primului meu jurnal. Era un bloc notes pe care il tineam la loc secret printre caiete si pe care scriam pe ascuns tot ce aveam pe suflet. Asta pana intr-o zi cand mi l-a gasit mama in ghiozdan si s-a apucat sa il citeasca, in ciuda protestelor mele. Citea cate un paragraf, ma mai lua la misto putin, mai citea un paragraf si tot asa pana a ajuns la pagina in care povesteam ca aveam de gand sa plec de acasa daca ma mai cearta vreodata ca nu iau 10 cu steluta. A urmat un scandal monstruos…si cu toate astea nu am plecat de acasa. Am continuat sa simt aceeasi dorinta de a fugi in lume, doar ca nu am mai pus-o pe hartie.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Te imbratisez Valentina 🙂

      Reply
  2. Denisa Trasca

    Si eu mi-am amintit de primul jurnal.
    Nedorind ca cineva sa poate citii ce am scris, mi-am facut un cod secret( nu foarte parctic, imi era greu si sa scriu si sa ma recitesc:).
    Tata l-a gasit si a avut rabdare sa-l descifreze, nu mi-a zis nimic direct . dar aducea in discutie mereu subiecte pe care le abordasem in jurnal, imi amintesc cu placere de discutiile noastre de la 17 ani ai mei.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Ce fain 🙂

      Reply
  3. Pingback: Poftiti de gresiti! Alta perspectiva asupra esecului - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: