Daca ai putea sa te asezi pe o banca si sa vorbesti o ora cu cineva, cu cine ai vorbi?

“If you could sit on this bench and chat for one hour with anyone, past or present, who would it be?”

Am văzut poza asta pe Facebook și mi-am răspuns înainte să termin de citit întrebarea.

Cu Emma. Bineînțeles! Cu Emma!

Pe restul oamenilor pe care îi iubesc sunt aici cu mine, maxim la o distanță de telefon chiar dacă unii locuiesc la sute de kilometri departe, în casele lor. Și cu tataia pe care îl iubesc și nu este aici în lume, aș fi vorbit, dar cu el am trăit 25 de ani. Am vorbit despre mult și multe, l-am văzut încruntat și mi-l amintesc mai ales râzând, m-a învățat, m-a iubit și m-a mustrat de câteva ori.

Dar cu Emma!? Aș sta pe o bancă, lângă ea, i-aș lua mâna în palmele mele tremurânde și aș întrebat-o cum e ce trăiește acolo unde s-a dus. I-aș spune cât de mult o iubesc și cât îmi lipsește uneori și cum nu regret, și nu am regretat nici măcar o miime de secundă că am avut-o atât cât a fost. I-aș cere iertare pentru puținul pe care l-am făcut și pentru alegerile greșite. I-aș povesti că viața în lumea mea nu e doar durerea pe care ea o cunoaște. Când medicii au stat cu mâinile în halate și ea s-a sufocat. E și bine, și cald, și scântei de fericire, și foc de iubire. Aș ruga-o să îmi povestească cum e ce trăiește ea acolo în ceruri, după cum numesc eu casei ei. Puțin în pasă de ce mă așteaptă pe mine după ce inima va fi doar bibelou, îmi pasă de cum este ea, ce simte, ce face, ce aș putea eu să fac pentru ea.

Aș îmbrățișa-o și i-aș privi ochii pe care nu i-am văzut niciodată și pe care atât îmi doream să mi-i moștenească. I-aș mângâia părul și i-aș cere iertare că nu am știut atunci când am născut că se face război, ca să îmi scot armele și să o apăr cu dinții, cu corpul, cu mâinile, cu orice aș fi găsit la îndemână, în loc să stau acolo liniștită și încrezătoare în cei care ar fi trebuit să o scoată vie din mine.

I-aș săruta mâinile și i-aș spune cât de mult o iubesc și cum trăiește în fiecare zi în mine și asta mă face să zâmbesc.

I-aș promite că voi continua să trăiesc, să iubesc, să plâng și să râd, să caut în viața întrebări la care să pun eu raspunsurile, să îmi potolesc sufletul când furia mi-l atinge atunci când orice semn îmi amintește că ei au greșit, dar nici măcar coaie nu au avut să recunoască asta.

Da, i-aș arăta cât de imperfectă sunt și cum trăiesc la fel, și câte învăț încă, și cât privesc în mine. Pentru că atunci când ea a plecat și în mine a rămas gol, m-am trezit să mă întreb ce caută el să îmi spună. Nu că aș avea încă toate răspunsurile, dar le caut în mine.

Aș mai aștepta ceva timp pe banca aia după ce ea se va înălța zâmbind. Aș sta să privesc cerul. Așa, cum privești un copil de la distanță să te asiguri că e în siguranță. Numai că ea nu ar mai fi un copil. Ar fi tot ce nu a fost și tot ce nu am trăit, ar fi o oglindă a tuturor fericirilor și durerilor pe care nu am apucat să le trăim împreună. Ar fi o viață.

Cu Mica aș vorbi.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: