Cum sa ajuti o mama care si-a pierdut copilul

În  situații prea dureroase … și ce poate fi mai dureros decât moartea unui copil ? … majoritatea nu știu cum să reacționeze. Vor să ajute și simt nevoia să o facă spunând ceva vindecător … asta când nu dispar fiindcă nu pot face față durerii celuilalt. Nici nu avem o cultură a supraviețuirii după traumă prin exprimare liberă și deschisă, ci mai degrabă a negării unei dureri, pe principiul ”bagă totul sub preș” sau ”taci și îndură”, fiindcă nu-i așa, trebuie să fii puternic ”no matter what”.

 

Nu îmi este ușor să scriu, dar mă adun și o fac fiindcă sunt întrebată periodic despre ”cum să ajut o mamă căreia i-a murit copilul”. Se pare că mult, mult mai multe mame decât ne putem închipui noi trăiesc durerea asta, fie devreme când încă sunt mici, mici, înăuntrul lor, fie târziu când deja le-au strigat mame de multe ori. Totul este valabil și pentru tați, chiar dacă vorbesc aici doar despre mame, scriu din postura a ceea ce sunt, mamă și mamă de înger.

Cum să ajut o mamă căreia i-a murit copilul?

Sunt puține cele pe care le poți face și multe pe care sper să nu le faci! Ajută gesturile simple și sincere care arată că ești acolo, că vii dacă te cheamă. Ajută să o asculți dacă vorbește, să taci dacă nu înțelegi. Să nu zici orice dacă nu știi ce să spui, să mângâi, să îmbrățișezi. Ajută și să o îndrumi către un terapeut pentru a o ghida în procesul de vindecare (sau o persoană care știe ce înseamnă o astfel de pierdere), să asculte ce nu poate urla nimănui, să o facă să se dezbrace de vină și de presiunea amintirilor dureroase.

 

Da, probabil e greu să stai și în tabăra celor care nu știu cum să ajute. Totuși credeți-mă e groaznic de greu să stai în tabăra celor care își pierd un copil. Durerea este atât de mare încât chiar nu mai e nevoie să sară și altcineva cu bocancii pe rana lor. Știu, nu asta este intenția, dar asta este senzația. Credeți-mă! Știu cum e. Am auzit în ultimele luni ale existenței mele mult mai multe decât aș fi putut duce, dacă nu aveam aproape oameni, puțini de altfel, în fața cărora să îmi plâng toată durerea adâncită de alții.

Ce m-a durut pe mine cel mai mult a fost remarca „lasă că sunteți tineri, mai puteți să faceți altul”.

Lasă? Altul? Eu nu vreau altul. Eu o vreau pe Emma, pe ea, ea a crescut în mine, pe ea am simtit-o și am văzut-o și am mângâiat-o, pe ea o vreau. Pot să mai fac și 10 copii tot îmi va lipsi ea, tot voi zice că ar fi trebuit să fie 11. Am auzit prima oară asta, pe patul din post operator, de la o asistentă, imediat după ce aflasem de starea gravă în care se afla copilul pe care eu mă așteptam să îl iau acasă. Cât de crud să fii, să spui asta! Cât !?

A urmat „bine că mai aveți un copil”.

Da, e bine, dar care e legătura? Lipsește unul, nu înțelegi !? Faptul că am un copil crezi că șterge durerea că trebuie să trăiesc fără altul? M-a ajutat David, nu neg, m-a ajutat enorm și sunt extrem de recunoscătoare că îl am. David nu poate ține loc pentru doi copii, nu asta e treaba lui.

„S-a întâmplat cu un motiv”.

Care e? Care e motivul pentru care a trebuit să suport durerea asta, să dau peste un medic total nepregătit, să îmi văd copil murind, să îl pierd? Care e motivul ăla? Eu găsesc doar unul, deloc nobil, deloc de ajutor. „Oamenii mor”, dacă știm ceva sigur pe lumea asta este că oamenii mor”. Sigur că noi căutăm motive, pentru că ele ne dau un răspuns întrebărilor care ne chinuie, dar uneori ne mințim conștient doar ca să îngropăm ce nu mai putem duce.

 

Un motiv ”ne-căutat” de altfel, pe care a trebuit să îl suport rostit „aveți prea multe păcate”. Dacă nu aș fi fost incapabilă să reacționez, să mă mișc, să vorbesc, aș fi urlat la preotul care mi-a spus asta în ziua în care îmi luam rămas bun de la copilul meu. Uite momentul în care m-am certat definitiv cu biserica și oamenii ei. Să îmi spună că am prea multe păcate, fără să mă cunoască, în timp ce mă păzea să nu plec fără să îl plătesc, de la slujba făcută pentru copilul meu, mi se pare strigător la cerul ăla pe care îl slăvește.

„Uită-te la ce ai”, remarcă însoțită de gesturile alea care trădează gândul „nu ai trecut peste asta?”.

Să le luăm pe rând. Încerc să mă uit la ce am, dar e ca și cum i-ai spune flămândului „nu te mai gândi la mâncare, bea niște apă”. Îl am pe David și încerc să mă bucur de asta, dar David nu este Emma. Și cred că doar mamele de îngeri înțeleg asta. Cum să treci peste asta? Cum? Că doar nu e ca și cum cineva ți-a furat 100 de lei din buzunar? Nu se trece peste asta, doar se învață să trăiești cu un gol și cu speranța că după un timp nedefinit vei simți golul mai puțin dureros, mai rar.

„Știu și eu pe cineva care a trecut prin același lucru și a făcut x și y și sunt bine și ea și copilul”.

Știi ce ajunge la mine? Nu ai făcut ce trebuia sau nu ai făcut suficient. Mulțumesc!  Evident, ironic.

„Trebuie să fii puternică”.

Am auzit atât, atât de des asta încât imi venea să urlu la ei, „ba nu trebuie, sunt așa cum sunt acum și e în regulă”. Îndemnul ăsta de a fi puternică, în special pentru alții care mă iubesc și au nevoie de mine, mă făcea să mă retrag. Să mă simt insignifiantă, să fug, să nu vorbesc despre durerea mea. Să mă simt slabă fiindcă încă sufăr, când de fapt o astfel de durere este imposibil de ascuns. Când de fapt vindecarea după trauma unei pierderi presupune să parcurgi etape normale. Șocul, negarea, furia, tristețea, anxietatea, depresia și abia apoi acceptarea sunt normale.

„O sa vezi că o să se întoarcă Emma când vei fi pregătită „.

Nu-i așa că parcă nici nu vă vine să credeți că cineva poate spune așa ceva? Sau doar mie mi se pare de-a dreptul nepotrivit?

Știu, eu sunt încă sensibilă acum, chiar dacă se fac 7 luni de când Emma a plecat și recitind ce am scris îmi dau seama câtă furie am adunat în mine. Dar nu șterg, las așa, fiindcă dacă asta simt după 7 luni, chiar nu vreți să știți ce am simțit când am auzit tot ce v-am scris mai sus. Nu aveți idee cât de fragilă este o mamă fără copilul ei, în ce prăpastie o aruncă suferința. Cât de absurd și prea mult de dus devine totul, câtă lipsă de logică găsește în orice. Și știu, majoritatea au intenții bune, își doresc să ajute și li se pare insuficientă tăcerea lor. Nu este.

 

Dacă nu știți ce să spuneți, spuneți exact asta. Uneori tăcerea e cea mai potrivită și dacă mama vă permite, o îmbrățișare face cât zeci de cuvinte. E posibil să urmeze lacrimi, dar lacrimile sunt bune, descarcă, calmează, pansează. Uneori ajută și să lăsați mama să vorbească despre copilul ei, așa cum l-a avut sau cum și l-a imaginat. Să descarce din durerea care apasă prea mult ca să o ascundă veșnic în ea.

Cum sa ajuti o mama care si-a pierdut copilul

 

Recitesc. Nnu, nu schimb nimic. Se pare că v-am țipat vouă aici, ce nu am avut curaj sau putere să le spun altora. Ce nu am vrut să le spun oamenilor care mă iubesc și doar au încercat să mă ajute. M-am descărcat. Alte mame nu au unde să țipe. Citiți și dacă, din păcate, veți avea în jurul vostru o mamă care și-a pierdut copilul, vă rog, nu îi spuneți nimic din ce am auzit eu. Tăcerea, o mângâiere, o îmbrățisare, devin uneori cel mai bun ajutor și cel mai probabil singurul pe care îl puteți oferi.

 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create514

28 de comentarii la „Cum sa ajuti o mama care si-a pierdut copilul

  1. Iti multumesc pentru articolul asta. Iti inteleg perfect fiecare fraza. Sunt mamica de ingeras de aproape 1 an si inca aud „sfaturile” descrise mai sus…e la fel de greu si acum. Sunt alaturi de tine cu toata inima…te imbratisez si ma rog sa ne ajute Dumnezeu sa mergem mai departe.

  2. Offf, inteleg perfect, sunt 7 Ani de chin de cand Mariuta mea e ingeras Si tot e ingrozitor de greu sa merg mai departe, nu ai cum sa treci peste, dar cred ca toate mamicile de inger au parte de mici evenimente in care ingerasii nostrii ne sunt alaturi atunci cand simtim ca numai putem indura durerea!

  3. Sunt de acord cu ce ai scris mai sus, totusi depinde si de la femeie la femeie. Eu pot sa iti spun ca pe mine ma mai alina gandul ca as mai putea trai fericirea asta o data…de a simti miscarile in burtica, de a face planuri, de a visa, de a-mi tine bebelusul pe piele (pe asta inca nu am trait-o), de a avea un copil al meu care sa isi inconjoare bratele in jurul meu cand il iau in brate, de a-si pune capul pe umarul meu de oboseala….si la astea visez…..fara sa le fi trait….
    Pe mine da, ma mai consoleaza faptul ca teoretic mai pot avea copii, observ ca sunt printre putinele femei care gandesc asa; cred ca este util celor ce citesc aici sa cunoasca si alt punct de vedere.
    Pup toate mamele !

    1. Sigur ca depinde si de la femeie la femeie 🙂 Dar sa stii ca eu nu ma refeream la gandul acesta de a mai putea avea un copil, gandul propriu, asta ma ajuta si pe mine, ideea ca cel putin teoretic mai pot fizic chiar daca nu stiu daca voi mai avea curaj. Cred ca ar fi fost mai greu sa stiu ca nu mai pot, dar asta nu inseamna ca auzind de la altii „sunteti tineri, mai puteti face altul” ma si ajuta si îmi lua din durere, pentru ca atunci eu nu voiam altceva decat pe fetita mea Emma. Dar da, ajuta sa stii ca mai pot, ramane doar sa si mai gasesc curaj, daca voi mai gasi in viata asta.

  4. A trecut o luna de cand visul nostru de a deveni patru s-a spulberat…brusc, total neasteptat … Totul era perfect la fiecare ecograf, urma sa programam operatia de cezariana.Visam sa fiu pregatita cu tot ce trebuie la aceasta nastere daca tot ma luase total pe nepregatite prima nastere. (Fetita am nascut-o la 34 de saptamani de sarcina, s-au fisurat membranele prematur. ) Din pacate, cand am intrat in saptamana 37 n-am mai simtit miscarile bebelusului. Am mers la maternitate si din pacate mi-au confirmat ca inima baietelului nostru nu mai batea 🙁 . Mi-au facut internarea, analize si apoi cezariana pentru ca aveam uterul cicatriceal. Se pare ca baietelul era mort de 3-7 zile, dar contractiile uterului si felul cum se misca din inertie m-au indus in eroare. Cauza a fost tromboza de cordon ombilical. Era dezvoltat normal dar… 🙁
    Imi este foarte greu si tot sper ca durerea se va diminua de la o zi la alta .
    Eu am o fetita de 3 ani pe care o iubesc enorm. Ea imi da putere sa merg mai departe dar si sotul care imi este mereu alaturi.
    Asa ca stiu exact prin ce treci draga Cristina. Ma regasesc in multe dintre trairile tale 🙁
    Te imbratisez !

  5. Am pierdut si eu un ingeras acum 4 ani. Baietelul de acasa avea 1an si 4 luni. Am auzit si eu tot repertoriul.
    Aveam o trombofilie de care nu stiam si ”specialista” care ma urmarea nu a vazut nimic suspect in indicii din ecografii. Abia cand am fost la a doua opinie m-am lamurit ca e grav. Ar fi trebuit sa fac Clexane imediat ce stiam de sarcina (asa cum am facut la urmatoarea, in cunostinta de cauza) iar ”specialista” nu mi-a recomandat nici macar Aspenter. In sapt 27 ne-am luat ramas bun in mod violent: lesinat inconstienta acasa si inca o data la spital. Cezariana urgenta ca sa ma salveze pe mine. Hematom sub placenta dezlipita, de 400g, ingeras de 800g.
    Ni s-a oferit ocazia sa-l inmormantam si atunci a inceput episodul 2. Oameni de la ghisee (pt certificat deces) care comentau aiurea fara sa stie nimic despre mine: ”Daca nu a facut controale! Asta e!”.
    La cimitir preotii pareau scarbiti de ideea de a face slujba unui … ”Nu, nu facem astfel de slujbe. Nu e botezat… Nu, nu se poate!” Mai aveam putin si il ingropam noi. O idee salvatoare a fost sa dezgropam ramasitele celor de pe locul respectiv si sa facem slujba de 7ani pt ei, amintind in treacat si de puiul nostru. Stiam ca nu se fac slujbe la sinucigasi, dar puiul asta care nici nu a tras aer in piept cu ce a pacatuit?
    As rupe cateva capete incepand cu ”specialista” si preotii respectivi.
    Am auzit si variantele
    ”Treceti voi si peste asta!”
    ”O sa fie bine! Ai sa vezi!” – de unde, pana mea, stii tu ca o sa fie bine? cand aia ma taiau in doua sa mai salveze ceva din mine. Cum e sa auzi anestezistul vorbind ”facem rahie, ca nu mai e timp pt generala” ?
    „Dar cum s-a intamplat? Trebuia sa-ti faci analizele! … Aaaa, le-ai facut? Pai si cum asa?” – baaa! esti medic? ai fost langa mine sa vezi ce-am facut si ce nu? mi-ar fi prins bine intrebari si ajutor INAINTE.
    Trebuie sa recunosc ca am avut alaturi o singura persoana care m-a sustinut psihic corect. Prietena mea a fost zilnic la spital de dimineata pana seara cu supe si ascultat, povestit orice, plans impreuna si tot tacamul. Abia mai puteam deschide ochii de cat de umflati de plans erau. Rauri de lacrimi si durere in tot corpul. Priveam in jos la bandaje si ma pocnea iar plansul.
    Familia a fost prea implicata sa ma ridice psihic. Ei au avut grija de noi, eu, tati si baietelul de acasa dar cineva din exterior este cheia revenirii pe o linie rezonabila.
    ”Lasa, ca si mama a nascut 12 si am ramas noi 5 sanatosi” – alta prostie.
    ”Timpul rezolva totul!” (am auzit-o si pe asta in proces) e o mare tampenie. Nu timpul rezolva, ci oamenii si ce fac ei in timpul ala.
    Inca imi mai pornesc lacrimi cand citesc astfel de articole sau cand ma gandesc la puiul ala nevinovat.
    Multa putere !

  6. Am trecut printr-o experienta asemanatoare. Am.auzit toate comentariile expuse dar cea mai grava vorba care ma.marcat cel mai mult sper sa ca nu ai scris-o ca nu ai avut „norocul” sa o auzi. Mai bine ca sa intamplat acum. Daca murea mai mare era mai greu. De ce trebuia sa moara acum sau mai mare? Daca ne temem de moarte de ce mai dam viata? Eu nu am facut un copil gandindu-ma ca va muri, dar acum trebuia sa fiu recunoscatoare.

  7. Dar cu ajutorul familiei a prietenilor a unor medici psihologi si ginecologi exceptionali azi la 3 ani de la pierderea ingerasului meu am un baietel de un an perfect sanatos. Inainte de sarcina mi-a fost frica ca intre grija si paranoia este o linie f subtire in cazurile acestea. Dar am avut o sarcina minunata de care am reusit sa ma bucur. Nu vindeca dar durerea este atenuata semnificativ. Poate si prin prizma faptului ca nu am timp nici sa respir. 🙂

    1. Mă bucur din tot sufletul să citeasc și astfel de povești, e încurajator, poate că nu va fi povestea mea, e mai complicat pentru mine, dar poate fi și povestea altei mame de înger. Să fiți sănătoși și fericiți!

  8. Eu sunt o mămica de Înger!!! Astăzi sunt exact 3 săptămâni de când nu o mai pot strânge în brațe, nui pot auzi vocea, n o mai pot pupaci decât în poze, nu mă mai strigă nimeni mami când mă întorc de la muncă, avea doar 4 ani și 8 luni… sunt chiar la început și chiar îmi sparg timpanele vorbele tuturor! Nu mai pot! Simt nevoia doar sa plâng și sa mă gândesc doar la ea!!! Am nevoie doar de ea!!! Ma doare tot, sunt momente când mă iau așa stări de nervi, as sparge tot, as rupe totul… citind istoriile fiecărei mămici de Înger mă face sa simt ca am pe cineva aproape!!!

  9. Am pierdut fata acum pe 22decembrie …a plecat la stele …ieri in ziua de craciun a fost inmormantarea.era nascuta cu 23 de ani in urma in ziua de craciun…Am ramas cu un nepotel de 1 an si doua luni …e foarte greu …Am si baiat de 27 de ani casatorit …asteapta un bebe …dar nimic nu poate inlocui pe fata mea .Catalina …nimic ..aceleeasi cuvinte le aud si eu ..mai ai unul…al nepotelul …mai vine altul ..dar golul din suflet nu dispare…ramane acolo..ptr toata viata…nu stiu cum va fi Maine …e ….nu am cuvinte …nu pot exprima …

  10. Înțeleg și eu cum ii sa îți moara un copil.a meu avea 13 zile nam apucat sai pot face nici măcar o poza ca nu mor lăsat doctori cu telefon când intram la el.deci știu cum ii eram bicuroagă ca ii băiețelul lu mama dar nu mama putut bucura de el

  11. Preotii sunt doar niste slugi la casa Imparatului Imparatilor. Imparatul este milostiv, bun si iubitor si niciodata nu face nimic impotriva firii Lui bune. Din pacate, slugile cateodata pot fi si proaste sau sarace la minte. Nu va departati de Imparat si de casa Sa din cauza unor slugi netrebnice, caci El va asteapta si va pretuieste mai mult decat orice. „Iata stau la usa si bat…”

    Cuvinte de mangaiere ale Sfantului Teofan Zavoratul:

    DESPRE NECAZUL UNOR PĂRINŢI
    CE SI-AU PIERDUT COPIII
    Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
    De întristat, nu aveţi cum să nu vă întristaţi. Este un lucru atât de firesc, încât şi
    Domnul, Care pretutindenea este, văzând suferinţa voastră, nu va fi jignit de faptul că
    întâmpinaţi cu durere în inimă ceea ce El – bineînţeles, din dragoste faţă de voi – a
    binevoit să vă trimită. Aşadar, întristaţi-vă, dar cu măsură, precum Iov. Lui Iov i s-au
    luat zece copii deodată… Bineînţeles, şi el s-a întristat, dar n-a lăsat întristarea sa să se
    reverse peste măsură, ci a biruit-o prin seninătatea cea născută din încredinţarea în voia
    lui Dumnezeu. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”,
    încorda-ţi-vă şi Dumneavoastră să vă înălţaţi la treapta unei asemenea credinţe în
    Dumnezeu. Dacă nu veţi avea destulă credinţă, strigaţi către Dumnezeu, Care este
    aproape şi ajută grabnic, iar El vă va plini lipsa.
    Dumneavoastră înşivă aţi arătat izvorul de unde trebuie să luaţi mângâiere:
    credinţa în faptul că odraslele voastre se află lângă Dumnezeu în mai bună stare decât
    erau în braţele Dumneavoastră părinteşti. Ei nu sunt lipsiţi nici de împărtăşirea cu
    33Dumneavoastră, ci vă sunt aproape. Eu cred că sunt foarte miraţi văzând că plângeţi şi
    se întreabă unul pe altul: „De ce plâng tăticul şi mămica ? Nouă ne e atât de bine. Nu
    vrem înapoi, ci vrem ca ei să se mute la noi mai repede”.
    Vă sporiţi jalea pentru cei răposaţi şi prin închipuirea înşelătoare a stării lor de după
    moarte. Vă închipuiţi cum zac în mormânt, cum sunt coborâţi în pământul umed şi
    întunecat. De fapt, îndată ce sufletul a ieşit din trup, merge pe altă cale. Trebuie să vă
    închipuiţi sufletele lor „în loc luminat, în loc de răcoare”. Iar Dumneavoastră vă
    chinuiţi aproape degeaba. Binevoiţi a vă linişti puţin câte puţin, până ce vă veţi linişti
    cu totul. Nu uitaţi nici să înălţaţi mulţumită către Dumnezeu, căci pentru toate se
    cuvine să mulţumim lui Dumnezeu. Vă doresc deplină reuşită în aceasta. Dumnezeu a
    toată mângâierea să vă mângâie cu mângâierea Sa părintească.
    Ce învăţăm de aici ? Trebuie să arătăm atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor că nu în
    desert ni s-au tot repetat adevărurile dumnezeieşti.
    Domnul să vă binecuvânteze şi să vă mângâie.
    Al Dumneavoastră rugător către Dumnezeu,
    Episcopul Teofan
    DESPRE ACEEAŞI
    Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!
    Vă înţeleg amărăciunea, dar vă spun iarăşi: amărâţi-vă cu măsură. Treceţi cu
    inima prin făgăduinţele luminoasei noastre credinţe: câte vederi duhovniceşti veţi
    culege din ea spre mângâierea necazului Dumneavoastră ! Sau nu credeţi că
    Dumnezeu ştie mai bine ce e mai de folos pentru Dumneavoastră şi pentru odraslele
    Dumneavoastră? Sau presupuneţi că Dumnezeu v-a uitat, şi că El n-a băgat în seamă
    cele întâmplate cu Dumneavoastră, şi că acestea au avut loc fără să fie îndreptate spre
    binele Dumneavoastră? Sau credeţi că vă este părinte vitreg, nu Tată bun ?
    V-aţi îndreptat toată luarea-aminte numai spre partea amară a problemei şi nu
    vedeţi purtarea de grijă a lui Dumnezeu ?! Ea există cu adevărat… Nu o simţiţi ?! Aşa e
    ea, nu se simte acum, însă se va vedea după… înviaţi-vă deci credinţa, şi mângâierea se
    va revărsa ca un râu din ea.
    Să vă povestesc o întâmplare, în Sankt-Petersburg trăia o mare doamnă… Şi-a
    pierdut cei trei copii deştepţi, frumoşi, binecrescuţi – mai ales cea mare era foarte
    evlavioasă şi ştia să se roage. Puţin a fost necazul ei ?! Staţi să vedeţi. Nu după multă
    vreme a rămas fără soţ, şi nu numai atât: a rămas pe drumuri, întristarea ei nu cunoştea
    margini. Se îmbărbăta, încredinţându-se prin rugăciuni voii lui Dumnezeu. Totuşi,
    durerea o rodea, în fine, Domnul S-a milostivit şi i-a trimis un vis spre mângâiere… Şi-
    a văzut soţul într-un loc neguros. L-a întrebat: „Cum îţi e ?”
    „Nu te nelinişti”, a răspuns acela, „Milostiv e Domnul, dar trebuie să rabd până
    ce se va depărta bezna asta”.
    „Dar copiii ?”
    „Copiii sunt acolo”, a răspuns el arătând spre cer.
    „Cu Maşa ce-i?” (Maşa era cea mare, care avea cinci ani).
    „Pe Maşa o trimite Dumnezeu pe pământ să-i mângâie pe necăjiţi…”
    De atunci, mâhnirea s-a depărtat de la ea. Aţi văzut unde erau copiii? Şi ai
    Dumneavoastră sunt tot acolo. Ar mai fi nimerit acolo dacă ar fi rămas în viaţă ?
    Deci, ce este mai bine să doriţi Dumneavoastră, ca părinţi, pentru copiii
    Dumneavoastră ?
    34Opriţi-vă asupra acestui gând: că soarta copiilor Dumneavoastră a fost rânduită
    în cel mai bun chip cu putinţă, si terminaţi cu întristarea. Şi Dumneavoastră veţi muri,
    şi va fi cine să vă întâmpine, poate chiar să vă apere… Domnul să vă dăruiască toată
    mângâierea.
    Al Dumneavoastră rugător către Dumnezeu,
    Episcopul Teofan
    DESPRE ACEEAŞI
    Mila lui Dumnezeu să fie cu noi!
    Îmi pare foarte rău pentru pierderile Dumneavoastră. Domnul să vă mângâie!
    Căutaţi mângâiere la mine iarăşi… Cu toată bucuria v-aş mângâia – dar unul şi acelaşi
    cântec, repetat a doua şi a treia oară, nu mai are aceeaşi putere ca prima dată, iar în
    necazurile Dumneavoastră de acum nu ştiu ce lucru nou aş mai putea să vă spun…
    încredinţaţi-vă pe sine şi toate ale Dumneavoastră în voia lui Dumnezeu şi încuviinţaţi
    hotărârile Lui din tot sufletul, din toată inima. Atunci umbra amărăciunii va începe să
    se rărească şi nu va fi de mirare dacă se va împrăştia cu totul, întrebaţi cum ? Prin
    necaz vom întrezări bunătăţile lui Dumnezeu din acest veac şi din cel viitor. Dea
    Domnul să vedeţi aceasta cu mintea şi s-o simţiţi cu inima. Rugaţi-vă! Domnul vă va
    revărsa în inimă mângâierea de trebuinţă.
    Pentru părinţi nu e mai mare mângâiere decât a fi încredinţaţi de soarta fericită
    a copiilor. Copiii Dumneavoastră au ajuns cu toţii în rai. în această privinţă nu încape
    nici o îndoială. Iar dacă ar fi rămas în viaţă, nu ar mai fi fost pentru o astfel de
    încredinţare…
    Stăruind acum asupra acestui gând aducător de bucurie şi mângâindu-vă cu el,
    jertfiţi-i cu încredinţare mulţumirea pe care v-ar fi adus-o copiii dacă ar fi rămas pe
    acest pământ păcătos. Gândiţi-vă la toate lucrurile prin care ar fi trebuit să treacă
    atunci, oricâtă silinţă v-ati fi dat pentru ei. Aşadar, vedeţi că prin soarta luminoasă a
    copiilor Dumneavoastră Domnul vă izbăveşte de întâlnirea cu o soartă a lor mai rea şi
    cu neputinţă de îndreptat.
    Milostivul Domn, Părintele tuturor şi mai ales al celor necăjiţi, să vă trimită
    mângâiere de unde ştie.
    Şi Stăpâna, Mângâierea tuturor necăjiţilor, să vă înveselească!
    Al Dumneavoastră voitor de bine,
    Episcopul Teofan

  12. Eu am pierdut un prieten drag. Avea 5 ani. Acest copil a insemnat enorm de mult pentru mine daca nu chiar totul. Niciodata in toata viata mea nu am fost mai fericit decat atunci cand ma jucam cu el, cand il tineam in brate, cand ii citeam. Intotdeauna m-am intrebat de ce e asa de atasat de mine, cum de merit eu dragostea lui pura de copil? Il vedeam ca si copilu meu. Cand a plecat s-a uitat in sus si a zambit. Nici n-am zis Dumnezeu sa-l ierte pentru ca nu avea ce sa-i ierte, iar de odihnit, nici nu avea cum sa ajunga altundeva decat la odihna. Asa ca am zis Dumnezeu sa-l veseleasca, desi si asta e de la sine inteles! Noi plangem dar el e un fericit. A scapat de tot, si de chinul de pe pamant si de chinul vesnic, si s-a dus la fericire vesnica. Inainte de a pleca a suferit cumplit in spital timp de un an, dar a rabdat cu mare barbatie. Il rog in fiecare zi sa-l roage pe Dumnezeu sa-mi dea si mie macar putin din barbatia lui.
    Pentru familia lui si pentru mine ma intristez, dar pentru el ma bucur! S-a dus sa-l sacaie pe Sf Petru sa ne deschida si noua cand o fi!

    1. Pe langa faptul ca am pierdut o fetita si am pierdut un frate pe cand avea 7 ani(eu 11 si s-a petrecut in fata mea) .In spital fiind cu fiica mea,eram in acelasi salon cu o educatoare,care avea un baietel cu o tumora,Razvan..se intampla acum 18 ani.Era un copil inteligent,dar probabil si datorita atator injectii si perfuzii,antisocial,retras,timid. Saraca femeie,nu putea cobora,nici sa-si ia pachetul,ori medicamentele aduse de sot..pt ca nu vroia sa stea cu nimeni…si plangea.Vreau sa spun ca m-am apropiat de el,putin cate putin,jucandu-ne cu masinute si improvizand diverse,intr-atat ca imi intrase la suflet si eu lui la fel,mirandu-se si maica-sa. Vreau sa spun ca ne-am externat inaintea lui,iar cand am venit la control,am aflat ca Razvan se simte foarte rau si este conectat la aparate…era in coma,ori in cazul lor,stiam ce inseamna asta. Vroiam sa-l vad,dar stiind-o pe mama lui,la fel de sensibila,ma temeam de reactia ei,de acea rabufnire data de neputinta de-a face ceva. Am mers pana in dreptul salonului(erau pereti pe jumatate din sticla)…si m-am cutremurat,sa-l vad cum deschide ochisorii si-mi face cu mana(!!!)….m-a daramat. M-am gandit toata noaptea la el.A doua zi am sunat-o pe o alta mamica,s-o intreb cum se mai simte Razva si mi-a spus ca a decedat,la putin timp dupa ce am plecat….Ma bucur totusi c-am putut sa-mi iau la revedere .Au trecut 18 ani si Razvanel,a ramas in mintea si-n sufletul meu.

  13. A trecut mult timp de la postarea acestui articol,totusi pt ca si eu ca si voi am pierdut un copil,marturisesc ca as fi preferat sa ard in focurile iadului,dar sa-mi traiasca fetita.Avea 13 ani cand i s-a depistat o forma de leucemie,iar la 17 ani si 6 luni ,a decedat.Asta se intampla in 2002.Anul asta se fac 18 ani…si parc-ar fi fost ieri.Cine spune ca timpul le vindeca pe toate….n-a trecut prin asta. Am trecut prin toate starile posibile….o saptamana intreaga visam ca inca alerg pe holul spitalului dupa ajutor,apoi ca eram in cimitir si incercam s-o dezgrop cu mainile goale.Mi-a trecut prin cap si ideea sinuciderii ca sa n-o las singura, m-am certat cu D-zeu si mult timp ,am fost mai mult moarta decat vie.M-am ascuns in casa timp de 1 an si ceva.Iesirile mele limitandu-se la piata si cimitir…si asta cu masina.Evitam privirile vecinilor,chiar in masina fiind.Asta pana intr-o zi,cand profesorul de religie fiicelor mele,care locuia chiar langa cimitir,m-a oprit si mi-a pus in vedere sa am grija de fiica mea cea mica,pt ca in fiecare zi….vine la mormant si sta zeci de minute(avea 15 ani). In momentul ala mi-am dat seama,ca eu in suferinta mea…nu m-am gandit si la ea. Mai mult decat atat,am uitat sa spun,ca-n seara decesului,cea mica era acasa cu bunica si cu doar cateva momente inainte sa sun si sa anunt decesul,au auzit niste pasi pe hol si peretii casei trosnind.Iar Piky,catelul ei,latra sa i se deschida usa dormitorului in care se aflau si odata usa deschisa se gudura si se bucura…la fel cum facea cand ea venea de la scoala. Si inca ceva,tot in acea noapte,cea mica mi-a spus ca in timpul noptii a venit la ea si i-a aratat unde este si spunea ea pe peretele camerei se vedea raiul exact cum il stim toti.Ce m-a pus pe ganduri,este ca ea a decedat i jurul orei 21,a fost dusa la morga,iar eu am venit acasa. Ori in salonul alaturat era o alta fetita care se simtea foarte rau…iar ea i-a spus surioarei in VIS,ca este si acea fetita cu ea.Asta ca dimineata ,sa aflu ca acea fetita a murit la cateva ore dupa ea. A mai spus si cum dupa ce a adormit, au venit doi ingeri,au prins-o fiecare de cate o mana si au dus-o sus la ceruri la Isus.Si asa zisele vise,cu ea au tot continuat….Pana la 7 ani,a tot ,,comunicat” cu surioara. Spunea sa o las in pace….de ce n-o las….Sotul a ,,visat-o” si-i cerea sa nu mai planga atat,ca ea este bine….si multe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu