Cum sa ajuti o mama care si-a pierdut copilul

În  situații prea dureroase … și ce poate fi mai dureros decât moartea unui copil ? … majoritatea nu știu cum să reacționeze; vor să ajute și simt nevoia să o facă spunând ceva vindecător … asta când nu dispar fiindcă nu pot face față durerii celuilalt. Nici nu avem o cultură a supraviețuirii după traumă prin exprimare liberă și deschisă, ci mai degrabă a negării unei dureri, pe principiul ”bagă totul sub preș” sau ”taci și îndură”, fiindcă nu-i așa, trebuie să fii puternic ”no matter what”.

Nu îmi este ușor să scriu, dar mă adun și o fac fiindcă sunt întrebată periodic despre ”cum să ajut o mamă căreia i-a murit copilul”. Se pare că mult, mult mai multe mame decât ne putem închipui noi trăiesc durerea asta, fie devreme când încă sunt mici, mici, înăuntrul lor, fie târziu când deja le-au strigat mame de multe ori. Totul este valabil și pentru tați, chiar dacă vorbesc aici doar despre mame, scriu din postura a ceea ce sunt, mamă și mamă de înger.

Sunt puține cele pe care le poți face și multe pe care sper să nu le faci! Ajută gesturile simple și sincere care arată că ești acolo, că vii dacă te cheamă, ajută să o asculți dacă vorbește, să taci dacă nu înțelegi, să nu zici orice dacă nu știi ce să spui, să mângâi, să îmbrățișezi. Ajută și să o îndrumi către un terapeut pentru a o ghida în procesul de vindecare (sau o persoană care știe ce înseamnă o astfel de pierdere), să asculte ce nu poate urla nimănui, să o facă să se dezbrace de vină și de presiunea amintirilor dureroase.

Da, probabil e greu să stai și în tabăra celor care nu știu cum să ajute, dar credeți-mă e groaznic de greu să stai în tabăra celor care își pierd un copil. Iar durerea este atât de mare încât chiar nu mai e nevoie să sară și altcineva cu bocancii pe rana lor. Știu, nu asta este intenția, dar asta este senzația. Credeți-mă! Știu cum e. Am auzit în ultimele luni ale existenței mele mult mai multe decât aș fi putut duce, dacă nu aveam aproape oameni, puțini de altfel, în fața cărora să îmi plâng toată durerea adâncită de alții.

Ce m-a durut pe mine cel mai mult a fost remarca “lasă că sunteți tineri, mai puteți să faceți altul”. Lasă? Altul? Eu nu vreau altul. Eu o vreau pe Emma, pe ea, ea a crescut în mine, pe ea am simtit-o și am văzut-o și am mângâiat-o, pe ea o vreau. Pot să mai fac și 10 copii tot îmi va lipsi ea, tot voi zice că ar fi trebuit să fie 11. Am auzit prima oară asta, pe patul din post operator, de la o asistentă, imediat după ce aflasem de starea gravă în care se afla copilul pe care eu mă așteptam să îl iau acasă. Cât de crud să fii, să spui asta! Cât !?

A urmat “bine că mai aveți un copil”. Da, e bine, dar care e legătura? Lipsește unul, nu înțelegi !? Faptul că am un copil crezi că șterge durerea că trebuie să trăiesc fără altul? M-a ajutat David, nu neg, m-a ajutat enorm și sunt extrem de recunoscătoare că îl am, dar nu poate ține loc pentru doi copii, nu asta e treaba lui.

“S-a întâmplat cu un motiv”. Care e? Care e motivul pentru care a trebuit să suport durerea asta, să dau peste un medic total nepregătit, să îmi văd copil murind, să îl pierd? Care e motivul ăla? Eu găsesc doar unul, deloc nobil, deloc de ajutor “oamenii mor, dacă știm ceva sigur pe lumea asta este că oamenii mor”. Sigur că noi căutăm motive, pentru că ele ne dau un răspuns întrebărilor care ne chinuie, dar uneori ne mințim conștient doar ca să îngropăm ce nu mai putem duce.

Un motiv ”ne-căutat” de altfel, pe care a trebuit să îl suport rostit “aveți prea multe păcate”. Dacă nu aș fi fost incapabilă să reacționez, să mă mișc, să vorbesc, aș fi urlat la preotul care mi-a spus asta în ziua în care îmi luam rămas bun de la copilul meu. Uite momentul în care m-am certat definitiv cu biserica și oamenii ei: să îmi spună că am prea multe păcate, fără să mă cunoască, în timp ce mă păzea să nu plec fără să îl plătesc, de la slujba făcută pentru copilul meu, mi se pare strigător la cerul ăla pe care îl slăvește.

“Uită-te la ce ai”, remarcă însoțită de gesturile alea care trădează gândul “nu ai trecut peste asta?”. Să le luăm pe rând. Încerc să mă uit la ce am, dar e ca și cum i-ai spune flămândului “nu te mai gândi la mâncare, bea niște apă”. Îl am pe David și încerc să mă bucur de asta, dar David nu este Emma. Și cred că doar mamele de îngeri înțeleg asta. Cum să treci peste asta? Cum? Că doar nu e ca și cum cineva ți-a furat 100 de lei din buzunar? Nu se trece peste asta, doar se învață să trăiești cu un gol și cu speranța că după un timp nedefinit vei simți golul mai puțin dureros, mai rar.

“Știu și eu pe cineva care a trecut prin același lucru și a făcut x și y și sunt bine și ea și copilul”. Știi ce ajunge la mine? Nu ai făcut ce trebuia sau nu ai făcut suficient. Mulțumesc!  Evident, ironic.

“Trebuie să fii puternică”. Am auzit atât, atât de des asta încât imi venea să urlu la ei, “ba nu trebuie, sunt așa cum sunt acum și e în regulă”. Îndemnul ăsta de a fi puternică, în special pentru alții care mă iubesc și au nevoie de mine, mă făcea să mă retrag, să mă simt insignifiantă, să fug, să nu vorbesc despre durerea mea, să mă simt slabă fiindcă încă sufăr, când de fapt o astfel de durere este imposibil de ascuns, când de fapt vindecarea după trauma unei pierderi presupune să parcurgi etape normale cum ar fi șocul, negarea, furia, tristețea, anxietatea, depresia și abia apoi acceptarea.

“O sa vezi că o să se întoarcă Emma când vei fi pregătită “. Nu-i așa că parcă nici nu vă vine să credeți că cineva poate spune așa ceva? Sau doar mie mi se pare de-a dreptul nepotrivit?

Știu, eu sunt încă sensibilă acum, chiar dacă se fac 7 luni de când Emma a plecat și recitind ce am scris îmi dau seama câtă furie am adunat în mine, dar nu șterg, las așa, fiindcă dacă asta simt după 7 luni, chiar nu vreți să știți ce am simțit când am auzit tot ce v-am scris mai sus. Nu aveți idee cât de fragilă este o mamă fără copilul ei, în ce prăpastie o aruncă suferința, cât de absurd și prea mult de dus devine totul, câtă lipsă de logică găsește în orice. Și știu, majoritatea au intenții bune, își doresc să ajute și li se pare insuficientă tăcerea lor. Nu este. Dacă nu știți ce să spuneți, spuneți exact asta, uneori tăcerea e cea mai potrivită și dacă mama vă permite, o îmbrățișare face cât zeci de cuvinte. E posibil să urmeze lacrimi, dar lacrimile sunt bune, descarcă, calmează, pansează. Uneori ajută și să lăsați mama să vorbească despre copilul ei, așa cum l-a avut sau cum și l-a imaginat și să descarce din durerea care apasă prea mult ca să o ascundă veșnic în ea.

Cum sa ajuti o mama care si-a pierdut copilul

 

Recitesc … nu, nu schimb nimic … se pare că v-am țipat vouă aici, ce nu am avut curaj sau putere să le spun altora, ce nu am vrut să le spun oamenilor care mă iubesc și doar au încercat să mă ajute. M-am descărcat. Alte mame nu au unde să țipe. Citiți și dacă, din păcate, veți avea în jurul vostru o mamă care și-a pierdut copilul, vă rog, nu îi spuneți nimic din ce am auzit eu. Tăcerea, o mângâiere, o îmbrățisare, devin uneori cel mai bun ajutor și cel mai probabil singurul pe care îl puteți oferi.

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

24 Comments

  1. Alexandra

    Iti multumesc pentru articolul asta. Iti inteleg perfect fiecare fraza. Sunt mamica de ingeras de aproape 1 an si inca aud “sfaturile” descrise mai sus…e la fel de greu si acum. Sunt alaturi de tine cu toata inima…te imbratisez si ma rog sa ne ajute Dumnezeu sa mergem mai departe.

    Reply
  2. sorina

    Asa e abia îmi duc zilele de dorul lui de 5 luni nu lam mai văzut decât în poze

    Reply
  3. Nykkol Kammy

    Offf, inteleg perfect, sunt 7 Ani de chin de cand Mariuta mea e ingeras Si tot e ingrozitor de greu sa merg mai departe, nu ai cum sa treci peste, dar cred ca toate mamicile de inger au parte de mici evenimente in care ingerasii nostrii ne sunt alaturi atunci cand simtim ca numai putem indura durerea!

    Reply
  4. Andreea

    Sunt de acord cu ce ai scris mai sus, totusi depinde si de la femeie la femeie. Eu pot sa iti spun ca pe mine ma mai alina gandul ca as mai putea trai fericirea asta o data…de a simti miscarile in burtica, de a face planuri, de a visa, de a-mi tine bebelusul pe piele (pe asta inca nu am trait-o), de a avea un copil al meu care sa isi inconjoare bratele in jurul meu cand il iau in brate, de a-si pune capul pe umarul meu de oboseala….si la astea visez…..fara sa le fi trait….
    Pe mine da, ma mai consoleaza faptul ca teoretic mai pot avea copii, observ ca sunt printre putinele femei care gandesc asa; cred ca este util celor ce citesc aici sa cunoasca si alt punct de vedere.
    Pup toate mamele !

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Sigur ca depinde si de la femeie la femeie 🙂 Dar sa stii ca eu nu ma refeream la gandul acesta de a mai putea avea un copil, gandul propriu, asta ma ajuta si pe mine, ideea ca cel putin teoretic mai pot fizic chiar daca nu stiu daca voi mai avea curaj. Cred ca ar fi fost mai greu sa stiu ca nu mai pot, dar asta nu inseamna ca auzind de la altii “sunteti tineri, mai puteti face altul” ma si ajuta si îmi lua din durere, pentru ca atunci eu nu voiam altceva decat pe fetita mea Emma. Dar da, ajuta sa stii ca mai pot, ramane doar sa si mai gasesc curaj, daca voi mai gasi in viata asta.

      Reply
  5. Roxana

    A trecut o luna de cand visul nostru de a deveni patru s-a spulberat…brusc, total neasteptat … Totul era perfect la fiecare ecograf, urma sa programam operatia de cezariana.Visam sa fiu pregatita cu tot ce trebuie la aceasta nastere daca tot ma luase total pe nepregatite prima nastere. (Fetita am nascut-o la 34 de saptamani de sarcina, s-au fisurat membranele prematur. ) Din pacate, cand am intrat in saptamana 37 n-am mai simtit miscarile bebelusului. Am mers la maternitate si din pacate mi-au confirmat ca inima baietelului nostru nu mai batea 🙁 . Mi-au facut internarea, analize si apoi cezariana pentru ca aveam uterul cicatriceal. Se pare ca baietelul era mort de 3-7 zile, dar contractiile uterului si felul cum se misca din inertie m-au indus in eroare. Cauza a fost tromboza de cordon ombilical. Era dezvoltat normal dar… 🙁
    Imi este foarte greu si tot sper ca durerea se va diminua de la o zi la alta .
    Eu am o fetita de 3 ani pe care o iubesc enorm. Ea imi da putere sa merg mai departe dar si sotul care imi este mereu alaturi.
    Asa ca stiu exact prin ce treci draga Cristina. Ma regasesc in multe dintre trairile tale 🙁
    Te imbratisez !

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Imi pare foarte rau si te imbratisez cu mare mare drag si iti doresc din tot sufletul sa iti gasesti linistea si sa se mai duca din durere

      Reply
  6. Pingback: Mama care ti-ai pierdut copilul, da-ti timp si loc! | FUN Parenting by Cristina Buja

  7. Pingback: Unii cred in ritualuri religioase, eu cred in terapie | FUN Parenting by Cristina Buja

  8. Monica D.

    Am pierdut si eu un ingeras acum 4 ani. Baietelul de acasa avea 1an si 4 luni. Am auzit si eu tot repertoriul.
    Aveam o trombofilie de care nu stiam si ”specialista” care ma urmarea nu a vazut nimic suspect in indicii din ecografii. Abia cand am fost la a doua opinie m-am lamurit ca e grav. Ar fi trebuit sa fac Clexane imediat ce stiam de sarcina (asa cum am facut la urmatoarea, in cunostinta de cauza) iar ”specialista” nu mi-a recomandat nici macar Aspenter. In sapt 27 ne-am luat ramas bun in mod violent: lesinat inconstienta acasa si inca o data la spital. Cezariana urgenta ca sa ma salveze pe mine. Hematom sub placenta dezlipita, de 400g, ingeras de 800g.
    Ni s-a oferit ocazia sa-l inmormantam si atunci a inceput episodul 2. Oameni de la ghisee (pt certificat deces) care comentau aiurea fara sa stie nimic despre mine: ”Daca nu a facut controale! Asta e!”.
    La cimitir preotii pareau scarbiti de ideea de a face slujba unui … ”Nu, nu facem astfel de slujbe. Nu e botezat… Nu, nu se poate!” Mai aveam putin si il ingropam noi. O idee salvatoare a fost sa dezgropam ramasitele celor de pe locul respectiv si sa facem slujba de 7ani pt ei, amintind in treacat si de puiul nostru. Stiam ca nu se fac slujbe la sinucigasi, dar puiul asta care nici nu a tras aer in piept cu ce a pacatuit?
    As rupe cateva capete incepand cu ”specialista” si preotii respectivi.
    Am auzit si variantele
    ”Treceti voi si peste asta!”
    ”O sa fie bine! Ai sa vezi!” – de unde, pana mea, stii tu ca o sa fie bine? cand aia ma taiau in doua sa mai salveze ceva din mine. Cum e sa auzi anestezistul vorbind ”facem rahie, ca nu mai e timp pt generala” ?
    “Dar cum s-a intamplat? Trebuia sa-ti faci analizele! … Aaaa, le-ai facut? Pai si cum asa?” – baaa! esti medic? ai fost langa mine sa vezi ce-am facut si ce nu? mi-ar fi prins bine intrebari si ajutor INAINTE.
    Trebuie sa recunosc ca am avut alaturi o singura persoana care m-a sustinut psihic corect. Prietena mea a fost zilnic la spital de dimineata pana seara cu supe si ascultat, povestit orice, plans impreuna si tot tacamul. Abia mai puteam deschide ochii de cat de umflati de plans erau. Rauri de lacrimi si durere in tot corpul. Priveam in jos la bandaje si ma pocnea iar plansul.
    Familia a fost prea implicata sa ma ridice psihic. Ei au avut grija de noi, eu, tati si baietelul de acasa dar cineva din exterior este cheia revenirii pe o linie rezonabila.
    ”Lasa, ca si mama a nascut 12 si am ramas noi 5 sanatosi” – alta prostie.
    ”Timpul rezolva totul!” (am auzit-o si pe asta in proces) e o mare tampenie. Nu timpul rezolva, ci oamenii si ce fac ei in timpul ala.
    Inca imi mai pornesc lacrimi cand citesc astfel de articole sau cand ma gandesc la puiul ala nevinovat.
    Multa putere !

    Reply
  9. Pingback: Despre mame de inger si vorbele care ranesc | FUN Parenting by Cristina Buja

  10. Manu

    Am trecut printr-o experienta asemanatoare. Am.auzit toate comentariile expuse dar cea mai grava vorba care ma.marcat cel mai mult sper sa ca nu ai scris-o ca nu ai avut “norocul” sa o auzi. Mai bine ca sa intamplat acum. Daca murea mai mare era mai greu. De ce trebuia sa moara acum sau mai mare? Daca ne temem de moarte de ce mai dam viata? Eu nu am facut un copil gandindu-ma ca va muri, dar acum trebuia sa fiu recunoscatoare.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Am auzit și asta, după ce am scris articolul și a durut pana în măduva oaselor 🙁

      Reply
  11. Manu

    Dar cu ajutorul familiei a prietenilor a unor medici psihologi si ginecologi exceptionali azi la 3 ani de la pierderea ingerasului meu am un baietel de un an perfect sanatos. Inainte de sarcina mi-a fost frica ca intre grija si paranoia este o linie f subtire in cazurile acestea. Dar am avut o sarcina minunata de care am reusit sa ma bucur. Nu vindeca dar durerea este atenuata semnificativ. Poate si prin prizma faptului ca nu am timp nici sa respir. 🙂

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Mă bucur din tot sufletul să citeasc și astfel de povești, e încurajator, poate că nu va fi povestea mea, e mai complicat pentru mine, dar poate fi și povestea altei mame de înger. Să fiți sănătoși și fericiți!

      Reply
  12. Ela Denise

    Eu sunt o mămica de Înger!!! Astăzi sunt exact 3 săptămâni de când nu o mai pot strânge în brațe, nui pot auzi vocea, n o mai pot pupaci decât în poze, nu mă mai strigă nimeni mami când mă întorc de la muncă, avea doar 4 ani și 8 luni… sunt chiar la început și chiar îmi sparg timpanele vorbele tuturor! Nu mai pot! Simt nevoia doar sa plâng și sa mă gândesc doar la ea!!! Am nevoie doar de ea!!! Ma doare tot, sunt momente când mă iau așa stări de nervi, as sparge tot, as rupe totul… citind istoriile fiecărei mămici de Înger mă face sa simt ca am pe cineva aproape!!!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îmi pare rău, îmi pare atât de rău pentru pierderea ta. Te îmbrățișez strâns!

      Reply
  13. Alexandru Maria Oana

    Am pierdut fata acum pe 22decembrie …a plecat la stele …ieri in ziua de craciun a fost inmormantarea.era nascuta cu 23 de ani in urma in ziua de craciun…Am ramas cu un nepotel de 1 an si doua luni …e foarte greu …Am si baiat de 27 de ani casatorit …asteapta un bebe …dar nimic nu poate inlocui pe fata mea .Catalina …nimic ..aceleeasi cuvinte le aud si eu ..mai ai unul…al nepotelul …mai vine altul ..dar golul din suflet nu dispare…ramane acolo..ptr toata viata…nu stiu cum va fi Maine …e ….nu am cuvinte …nu pot exprima …

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Imi pare tare rau 🙁 Te imbratisez

      Reply
  14. Pingback: De ce mor copiii si de ce exista copii care traiesc in atat de multa suferinta? - FUN Parenting by Cristina Buja

  15. Alexandra

    Înțeleg și eu cum ii sa îți moara un copil.a meu avea 13 zile nam apucat sai pot face nici măcar o poza ca nu mor lăsat doctori cu telefon când intram la el.deci știu cum ii eram bicuroagă ca ii băiețelul lu mama dar nu mama putut bucura de el

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Imi pare rau 🙁 Te îmbrățișez!

      Reply
  16. Pingback: Cele mai citite articole din 2018 - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: