Cum s-a nascut blogul www.gabrielamaalouf.ro

O parte foarte mișto la a fi blogger este că ai ocazia să cunoști o grămadă de oameni super faini. Pe Gabriela am cunoscut-o personal de curând și e așa cum povestește ea, plină de viață și de bună dispoziție. Azi a scris despre cum s-a născut blogul ei www.gabrielamaalouf.ro.


 

Nașterea unui blog este un termen cât se poate de adevărat, pentru că încet încet se comportă fix ca un copil, de care trebuie să ai mare grijă. Aș îndrăzni să spun că acest micuț se dezvoltă asemenea unui copil real, care are multe nevoi, dar și dorințe.

Dacă învățăm să îi respectăm nevoile de bază și să îi satisfacem din când în când și din dorințe, putem crește un blog frumos, alături de comunități de încredere.

Blogul meu a văzut lumina zilei într-o zi de primăvară, conceput fiind într-o iarnă geroasă și plină de emoții pentru mine. Fetița mea, Charlize, avea doi ani și jumătate și era în plină etapă de testare a limitelor. Așa că am decis să îmi îmbunătățesc calitățile mele în comunicare și la nivel de copil micuț, în plină aventură de cunoaștere a lumii. Așa au început cursurile pentru părinți și cele de dezvoltare personală și emoțională.

Citeam multe bloguri de parenting la vremea respectivă și îmi plăcea să văd multe alte mămici asemenea mie. Îmi plăcea să cred că le voi putea cunoaște, ca ne vom împărtăși experiențele, ca ne vom crește copiii împreună și ce povești vor ieși. Iar visul meu frumos a început să prindă culoare!

Creșteam doi copii! Unul micuț acasă care vedea culoare ce prindeau obrajii mamei de emoția noului, iar celalalt era tăcut, dar serios și sigur. Se ajutau unii pe alții și se făceau mari împreună.

Nu am crezut că o să-mi placă vreodată să scriu! Eu eram copilul acela care vorbea ca o moară stricată. Strângeam colegi în jurul meu și le povesteam vrute și nevrute, la serviciu spuneam numai nebunii și făceam oamenii să râdă. Pofta mea de viață a fost și este reală! Nu am reușit să stau real la un birou și să scriu mai mult de o oră. Dacă aveam de scris, mă ținea seriozitatea maxim 30 de minute după care era musai să îmi descarc desaga de plictiseală cu o glumă lungă prin alte birouri.

Eu, blog? Eu, scris? Mie dați-mi de vorbit, de dansat, de râs…nu sunt eu bună la așa ceva! Și nici nu am scris prea des la început! Părea fals și tras de păr, iar un articol avea maxim trei- patru sute de cuvinte. Mă apucă râsul pentru că și acum sunt tot la cuvântul 391 și mă întreb ce să mai scriu, iar repetiția de dans la care participă Charlize îmi fură atenția și mi-aș băga un pic coada acolo.

Concluzia la care am ajuns eu este că nu merge să ai blog dacă nu îți place să scrii sau nu îți place ce scrii. Eu am ajuns la performanța de a conștientiza că pot scrie cu drag dacă subiectul mă pasionează. Scriu despre ce știu eu mai bine, despre lucrurile în care cred și zic eu că îmi iese. Chiar dacă am de promovat produse care îmi plac, nu mă limitez la a spune cât de tare iubesc eu produsul respectiv, ci il integrez mereu într-o poveste cu un înțeles pentru mămici, tătici și pitici. Nu aș putea scrie altfel!

Tot să vorbesc îmi place mai mult, de aceea mai dau drumul la articole necitite de două ori sau corectate, ceea ce nu este tocmai profi, dar asta nu înseamnă că mă voi opri. Încă învăț și probabil voi învăța tot timpul, dar știu sigur că blogul este un copil pentru care îmi asum toată responsabilitatea de a-l crește corect. Și mai am și pretenții de la copilul asta! Ar fi bine să îmi dea ceva înapoi!

Poate m-aș fi oprit din drum cândva dacă nu aș fi avut suport și susținere. Toate celelalte mămici bloggerițe m-au ajutat la un moment dat și sper că și eu am ajutat înapoi. M-au inspirat și m-au încurajat ori de câte ori spuneam că scrisul nu este pentru mine. Dacă o persoană mă ținea să nu renunț, cealaltă venea să îmi explice că e mai mult decât necesar să scrii bine, să o faci profesionist dacă vrei să te duci la alt nivel. Apoi mi-au sărit imediat în ajutor și site-urile pentru părinți sau posturile de radio și tv.. M-am simțit extrem de validate de credibilitatea pe care mi-au oferit-o și asta m-a făcut să merg mai departe. M-au ajutat toți copiii care m-au îmbrățișat după ore sau după consiliere, toți părinții care mi-au scris și mi-au mulțumit pentru articolele citite și pentru momentele de Aha! desprinse de acolo. Să duc blogul la nivel de profesie nu a fost simplu. Nici asta nu am făcut-o singură. Au venit agențiile și oamenii de PR care au crezut în mine. Și le mulțumesc și lor tare mult!

Ce fac cu cei care mă rănesc? Pentru că da, când ai blog vin și comentariile negative! Încerc să învăț din ele, depre oameni, despre perspective, le transform în studii de caz și am mereu ceva de învățat. Mă întristez? Primele secunde! Apoi folosesc energia emoției sau o conduc către ceva proactiv, bun pentru mine. De ce? Pentru că așa este terapeutic pentru mine, așa am învățat și asta fac și cu ceilalți în consiliere. Și funcționează atât cât pot ca om ce are voie să și greșească.

Blogul se naște din iubire de scris, de emoție, din dorință și poftă de viață. Este la fel de fragil ca orice copil, dar și puternic precum același copil atunci când este iubit, dorit și lăsat să se exprime liber.

 

Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: