Cum poti ajuta un copil care trece prin perioada de doliu (3-6 ani) - FUN Parenting by Cristina Buja

Cum poti ajuta un copil care trece prin perioada de doliu (3-6 ani)

În toamnă trecută, David a aflat că a avut o surioara care a murit. Nu știu exact ce a declanșat momentul, noi nu am ascuns existența ei, dar când David nu a mai întrebat de Emma din burtică, noi am încercat să nu mai vorbim despre ea în prezența lui. Era prea dureros pentru noi. Multe luni la rând el nu a mai întrebat nimic și noi nu am mai spus nimic. Știam că la un moment dat va veni ziua în care el va afla ce a pierdut.

– Mamiiii…. A pus lingura pe marginea castronului, s-a uitat la mine și mi-a spus în timp ce lacrimile deja i se rostogoleau pe față. Mamiiii, mie este dor de Emma. De se a murit mami? A murit imediat după ce ai născut-o?
– Da, iubire, a fost foarte foarte bolnavă și a murit.
– Mie e dor de ea, mami. Vleau și eu să mor să merg până la ea în lume aia.
– Iubire, nu e așa de simplu.

A plâns mult. I-am permis fiecare lacrimă. A venit crudul adevăr într-o perioadă în care el cerea însistent o frățioară sau un surior. A fost greu. Ne-am permis să trăim greul. Noi ne ducem doliul de 2 ani, el abia aflase. A întrebat multe, a cerut să moară să meargă la ea, a suferit, a acceptat, m-a rugat să plâng cu el, da, m-a rugat. Am plâns cu el și mi-a mai dat o lecție. Am vrut să îl protejez, să nu îl încarc cu durerea mea și nu i-am arătat cât de normal e de fapt să doară. Așa că am plâns de câteva ori, cu el lipit de pieptul meu.

Știu că doliu se duce în trepte, cu atât mai mult la copiii mici care află cu adevărat ce înseamă moartea pe pași. Mai întâi m-am împăcat eu cu moartea și am început să o văd ca pe ceea ce e, parte din viața noastră și cumva singura certitudine pe care o avem. E dureros să accepți asta. Apoi am ales adevărul, să spun adevărul, în cel mai blând mod în care am putut eu. Adevărul este cea mai simplă variantă chiar și într-o situație atât de dureroasă din simplul motiv că nu distorsionează realitatea, nu îi lasă loc să își imagineze cine știe ce vrute și nevrute. Nu i l-am aruncat direct și brut, am adaptat la nivelul lui de dezvoltare cognitivă și emoțională, așa cum am povestit în alt articol. Inițial am folosit o propoziție simplă ”Emma a fost foarte bolnavă și a murit”, acum, la 4 ani au venit întrebările lui suplimentare.

Ce i-am spus despre lumea de dincolo v-am povestit deja. Ce i-am răspuns la întrebarea dacă și noi o să murim? ”Da, dar peste foarte mulți ani, după ce o să creștem și o să îmbătrânim și o să trăim mulți ani împreună”. I-am spus asta pentru a-l ajuta să depășească teama pierderii.

Nu vreau să îi fie frică de moarte, nici de viață și nici de durere. Vorbim despre durere ca parte normală din viața noastră. La fel și despre plâns. Localizăm durerea în interiorul nostru și ne-o permitem să o simțim fiind aproape unul de celălalt.

Știu că este la vârsta (3-6 ani) în care începe să înțeleagă noțiunea de moarte, dar nu și ireversibilitatea procesului. De aici și întrebările ”Putem să mergem la ea să o vedem?” sau ”Când vine Emma acasă?”. Trece prin perioada gândirii magice care îi permite să își imagineze aceste posibilități și care de altfel îi oferă și o satisfacere a nevoii de a mai exista un om care de fapt nu mai există fizic lângă noi.

Cum poți ajuta un copil care trece prin perioada de doliu?

Sintetizez ce am făcut noi, parțial instinctiv și parțial documentat. Nu veți găsi prea mult partea religioasă pentru că noi nu ne-am putut apropia de ea, dacă simțiți că vă ajută, adoptați-o.

  1. Sentimentele care apar cele mai des în astfel de situații sunt teama, nesiguranță și neputința. Am lucrat cu ele încercând să vorbesc cât mai deschis și simplu despre pierderea Emmei, acceptând să plângă, să vorbească despre asta oricând vrea, răspunzând la orice întrebare oricât de dureros a fost pentru mine.
  1. Pentru necunoscut și neputință i-am oferit un simbol fizic pentru ea, pe care fizic nu și-o mai amintește deloc, cerceii de la gâtul meu și pandantivul de la brățară. I-am spus că asta fac eu când îmi este dor de ea, sărut cercelușii și pandantivul. Și el la fel.

  1. I-am acceptat suferința și am expus-o (limitativ) și pe a mea, din nevoia pe care tot el a scos-o la suprafață, să știe că nu este singur în suferința asta, că și noi plângem, să se simtă cu adevărat înțeles și acceptat cu absolut orice stă în sufletul lui.
  1. Am folosit povești inventate pentru a-l ajuta să integreze emoțiile pe care le simte. El folosește jocuri cu moarte în care expune pur și simplu acest curs normal al vieții. Îi accept jocurile, nu încerc niciodată să îi mut atenția către alte variante, îl las să experimenteze emoții și în cadre aparent nepersonale.
  1. I-am vorbit despre bunicul meu care a murit, cum mi-a fost greu și dor și am plâns și acum îmi amintesc cu drag de el și cum mă bucur că am trăit cu el atât cât am trăit.
  1. I-am permis să vorbească despre ea în orice context, chiar și atunci când a amuțit musafirii sau străinii în parc cu poveștile lui atât de calme și normale despre surioara care a murit.

Asta e o parte pe care de pe margine, acum mai bine de 2 ani, nu cred că aș fi vazut-o așa. Aș fi primiv cu milă și durere un copil de 4 ani care vorbește despre moarte și uneori și plânge de dor. David nu e așa și nu zic asta din subiectivisim, cine l-a întâlnit mă va aproba, posibil cu ochii în lacrimi. Nu privește moartea ei cu milă, negare și durere traumatică, ci cu normalitate. Atât!

Pentru noi 3 Emma este fetița din familia noastră care ne așteaptă răbdătoare într-o altă lume și pe care până atunci o port pe lanțul de la piept și brățara de la mâna. Și David o caută acolo de fiecare dată când îi este dor. Apucă cerceii sau talismanul cu degetele lui mici, le pupă zâmbind și le alintă cu vocea lui pițigăiată “Emma, mi-e dor de tine, Emma”.

Suntem bine, suntem. Nu ne săgetează sufletul când vorbim despre ea, nu mereu, nu o ascundem, nu o negăm, e o parte importantă din noi cu care am învățat să trăim fără. Privim cerul și trăim. Ea ne veghează de acolo. Și David știe asta. Are îngerașul lui.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

1 Comment

  1. Pingback: De ce am ales sa vorbesc despre moartea copilului meu si de ce recomandat tuturor sa faca asta - FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: