Cum l-am ajutat pe David sa treaca prin perioada de doliu

- Vrei și tu o surioară?
Am amuțit și am așteptat să aud ce răspunde. David discuta cu o doamnă pe care abia o cunoscuse.
– Am o surioară.
A amuțit și doamna. David a continuat, calm și senin:
– O cheamă Emma, mami s-a simțit puțin rău, o durea așa burtica și a ieșit surioara mea care era foarte, foarte bolnavă și a murit.
A privit în sus…

Nu a fost nevoie să mai spună nimeni, nimic.

Când eram însărcinată cu Emma, grija mea principală a fost să îl pregătesc pe David pentru apariția unei surioare. Cum am făcut, am povestit pe blogul Florinei, mi-a fost greu să scriu despre asta, dar sunt pași care a părut că au funcționat pentru noi. Din păcate, nu am avut șansa chiar să observ rezultatele. O secundă nu mi-a trecut prin minte că va trebui și să îl învăț cu ideea că surioara lui nu va veni niciodată acasă. Partea asta, a doua, a fost mai grea decât prima.

Imediat ce m-am externat din spital când am știut că e puțin probabil ca Emma să meargă cu noi acasă, am sunat-o pe cea care îmi fusese profesoară și mentor la masterul de psihoterapie pe care l-am urmat. Aveam nevoie de un sfat din exterior. Oricât învățasem despre moarte, doliu și suport psihologic, nu puteam gândi lucid ce să fac, ce să îi spun lui David, să îl las să o vadă sau nu. M-am dus cu Marius să ne întâlnim cu ea, așa, ținându-ne de mână. Răspunsul a fost simplu: adevărul, în termeni cât mai simpli și puțini.

Până în 3 ani copiii nu înțeleg ce este moartea, dar resimt schimbările din jurul lor. Între 3-6 ani încep să înțeleagă ce este decesul, dar nu îl văd ca pe un proces ireversibil. După 6 ani încep să înțeleagă și ireversibilitatea.

A fost greu cu adevărul, a fost greu pentru mine să îl spun, David a reacționat bine. A întrebat des în primele săptămâni, prea des pentru cât simțeam eu că pot să duc atunci, și de fiecare dată îi spuneam “Emma a fost foarte, foarte bolnavă și a murit “. Erau singurele momente când puteam să spun “a murit “.

Nu l-am luat cu noi în ziua în care ne-am despărțit de ea. Nu cred că sunt momente la care să participe un copil de 2 ani. Nu l-am alungat dacă a avut întrebări sau a vrut să mă pupe pe burtă ca atunci când era Emma înăuntru. Nu i-am spus niciodată că nu vreau să mă mai întrebe de ea sau alte reacții care să îl facă să creadă că este un subiect pe care nu dorim să îl discutăm cu el. Am tratat situația cât am putut de normal fără să dăm detalii pe care nu credeam că este pregătit să le înțeleagă. Pe măsură ce va crește și va începe să înțeleagă cu adevărat ideea de moarte, adică în jurul vârstei 6 ani, mă aștept să aibă din ce în ce mai multe întrebări. Îi voi răspunde și îi voi arăta poze cu ea când va dori să o vadă, dacă va dori, ca să asocieze ideea “Emma” cu ea. Treptat.

Am înțeles în urma terapiei, că pierderea Emmei nu a fost o traumă pentru el. Nu și-au creat cu adevărat o legătură, relațiile se creează în timp, trăind împreună. Doar eu am trăit cu adevărat cu ea. Pentru toți ceilalți a fost mai mult o idee. Dar durerea noastră și șocul nostru și schimbarea ritualului și a mediului vesel a fost o traumă. Parțial, i-am permis să trăiască durerea cu noi. L-am ferit de multe detalii și reacții, dar nu ne-am prefăcut că durerea nu există. Copiii simt, copiii știu. Când mă vedea tristă, când observa că am plâns, și asta se întâmpla des la început, îi spuneam că îmi este dor de Emma, ca să nu asocieze tristețea mea cu el. Pentru că la 2 ani copiii nu percep lumea în toată complexitatea ei, cred că lumea este strict despre ei și asta îi face să își atribuie cu ușurință efecte care nu țin de ei ”mama este supărată pentru că am făcut eu ceva greșit”.

Știu că a fost greu pentru David și că încă mai este uneori și mi-aș fi dorit să nu ducă un astfel de greu. Mi-aș fi dorit și ca viața mea să fie despre cum doi copii pot împărți aceeași mama, nu despre cum o mamă se împarte între 2 copii ai săi, din două lumi. Dar ce pot să fac acum este să îl cresc cu iubire, să îl văd pe el fără să încerc să compensez cu el lipsa ei, să îl fac să simtă că durerea lipsei ei nu înseamnă că nu valorificăm prezența lui. Pot să merg la terapie când simt că îmi este greu să mai duc singură toată trauma asta, să fiu prezentă în viața lui și în viața tatălui lui, să luptăm pentru ca, într-o zi, amintirea Emmei să nu ne mai doară.

Cum l-am ajutat pe David sa treaca prin perioada de doliu

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

1 Comment

  1. Pingback: Sa priveasca medicii, baloanele trimise catre ingerul nostru | FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

%d bloggers like this: