Cum am reusit sa nu imi pierd mintile dupa ce am pierdut un copil

Săptămâna trecută i-am trimis Mirunei textul de mai jos. Mă rugase să scriu despre cum de nu am înnebunit după ce fetița mea s-a oprit să mai respire. Nu se aștepta să iasă un text atât de ”emoționant, tulburător, greu, o bucată de suflet și de viață”, după cum spune ea. Nici eu, dar scriu cum trăiesc și așa trăiesc uneori. După gestul ei uman, empatic și impresionant pentru mine, de a mi-l da înapoi, l-am recitit, am plâns și am zis că va rămâne lângă celelalte texte nepublicate. Apoi, azi dimineață, o mamă și-a pierdut fetița într-un accident absurd și cineva m-a privit în ochi și m-a rugat să o ajut. Cu asta pot să ajut acum. Îmi pare rău, mamă de înger! Îmi pare rău! Te îmbrățișez!


 

Cu câteva zile înainte să o nasc pe Emma, când încă era în siguranță înăuntrul meu, am văzut un film, doar începutul, l-am rugat pe soțul meu să schimbe canalul când a apărut motivul morții unui copil.

”Eu cred că aș înnebuni și aș muri acolo cu copilul meu”, asta i-am spus.

Înainte să pierzi un copil, indiferent că era doar cât o cireașă înăuntrul tău, sau că ai apucat să îi simți pielea cu miros de iubire, sau că te-a strigat ”mama” de prea multe ori să poți să îi uiți vreodată glasul, n-ai nici cea mai mică idee despre ce poate să însemne asta. Imaginația nu are legătură cu senzațiile reale, oricât de empatic ai putea fi. Nu am murit și nici nu am înnebunit, dovadă stă faptul că încă sunt aici, și vă scriu, și muncesc, și pot să mai cresc copilul care mi-a rămas acasă. Copil care zâmbește cu toți dinții lui greblă la vedere.

De multe ori după piederea Emmei, mi s-a spus ”tu ești puternică, eu nu aș fi supraviețuit”. Nu simt că sunt, să știți, dar par, asta știu eu. Câtă muncă ducem impreună, eu și soțul meu, numai noi știm. Și dacă încă ne mai ținem în brațe, noaptea, când ne punem capetele obosite pe pernă, este doar pentru că înainte să avem doi copii și să rămânem doar cu unul în viață, am reușit să ne consolidăm foarte bine relația, altfel … Vedeți voi, foarte multe cupluri se despart când nu mai respiră o parte din ei, asta ni s-a spus și în spital când ne-am dus să ridicăm ce ne mai rămăsese din fetița noastră, câteva obiecte. Și i-am crezut.

Cum am reușit să fim încă împreună? Cum putem să mai creștem lângă noi un băiat vesel și ghiduș? Cum am făcut să nu îmi pierd mințile când am simțit că o voi face?

Cu iubire, scris și multă terapie.

Marius a fost stâlpul meu de rezistență, așa dărâmat cum era și el. Nimeni nu puteam să îmi înțeleagă durerea mai bine decât el. Vorbeam mult despre Emma, dor, lipsă, teamă, luptă, procese, soluții, David. Eu plângeam mult. Când am simțit că el nu mai poate să asculte, m-am îndreptat spre prieteni. Am avut foarte puțini cu care puteam să vorbesc și doar prin mesaje. Scoteam tot din mine, aveam nevoie să vorbesc despre ea, cum arăta, cum îmi imaginam eu că ar fi fost dacă nu ar fi fost așa, ce nebunii făceam din lipsa ei. Știți cum e atunci când bebelușul crește și crește și ție îți vine să vorbești numai despre el și ce face? Nu era foarte diferit nici atunci. Mamele au nevoie să vorbească despre copiii lor, chiar și mamele de îngeri.

M-am dus foarte repede la terapie. Profesia m-a îndemnat să o fac. Am învățat atât de mulți ani ce înseamnă tulburarea de stres postraumatic, tulburarile psihologice, depresia, anxietatea, dar mai ales știam că dacă bagi sub preș o traumă, nu înseamnă că nu există sau că ea nu lucrează ascunsă acolo … și sigur nu lucrează spre binele nimănui. Încă merg la terapie.

Am scris foarte mult despre Emma și am publicat foarte puțin. Scrisul a fost vindecător. Am avut nevoia asta de a spune lumii despre ea, așa cum spuneam și despre David, băiatul nostru. Pentru că eu am doi copii, unul aici și unul în ceruri. Știu că poate suna cutremurător pentru cei care au lângă ei toți copiii.

M-a ajutat să mă întorc la muncă, nu musai pentru că voiam, ci pentru că m-am trezit simțindu-mă pe marginea prăpastiei, și e adevărat că serviciul, unde am avut noroc de colegi minunați, m-a ajutat să mai uit, măcar câteva minute legate. Asta voiam uneori. Să uit, că dacă uitam, nu mai durea.

Am vorbit cu mame de îngeri, femei fericite, acei oameni la care te uitai și nu ai fi spus vreodată că ar fi putut trăi așa ceva. Cunoașteam pe cineva, etalonul meu de bună-dispoziție, despre care aflasem în timpul sarcinii cu Emma, că ea pierduse un copil, primul ei copil, în urmă cu 8 ani. Am sunat-o. Ne-am văzut. Am râs și am plâns cu ea, aproape în același timp. Mi-a dat speranță că într-o zi, sufletul meu va învăța iar să râdă molipsitor.

Și m-a ajutat familia care a acceptat absența mea. Știți cât de utilă este uneori tăcerea? O perioadă lungă nu am putut să îi văd și nu am putut vorbi cu mulți oameni apropiați, nici măcar cu mama, și ei au înțeles și mi-au dat spațiul de care aveam nevoie, să îmi trăiesc durerea.

Nu am sfaturi magice, să știți. Nu am ce să vă spun să șterg durerea aceea infinită din sufletul unei mame rămasă fără copilul ei, dar dacă vreodată veți deveni o mamă de înger, sau veți avea, în cercul vostru apropiat, o mamă de înger, îmi puteți scrie … voi răspunde.  Asta fac din când în când, chiar dacă îmi retrăiesc și eu durerea. Știu ce înseamnă să fii extrem de jos și cineva să îți întindă o mână. Întind și eu când pot … îmi pare rău că nu pot să fac minuni 🙁 .

 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

6 Comments

  1. Alice Nachiu

    Iti multumesc…..acum pot plânge….stiu ca nu sun absurdă
    Am doi copii si nu voiam nr 3 doar pentru ca am hernie de disc
    În decembrie am avut probleme cu familia mea iar asta nu m-a lăsat să simt că sunt însărcinată.In ianuarie pe 16 am avut o discuție cu mama si frustrarea dezamagirii m-a facut sa tip si sa plang in acelasi timp
    Acel țipăt si plâns de durere …….ma durea inima si am simtit stomacul si corpul ca ma doare si tremuram fara sa imi dau seama de ce la burta eram ca dupa abdomene …….parca durerea sufletului s-a strâns si am facut febra musculara
    Pe 23 ianuarie am facut testul….desigur…pozitiv
    Acum ….aveam alta problema …..eram speriată neștiind ce voi face, mai ales că nu mai aveam ajutorul din partea mamei si trebuia sa incep munca .Chiar i-am spus soțului VAI DE MINE AM ALAPTAT 3 ANI SI 2 LUNI IAR ACUM O IAU DE LA CAPAT……NU CRED CA MAI POT.Oricum am facut programare la doctor dupa o saptamana si fiind nehotarata ce voi face…Inainte de a ma duce la control am hotarat ca daca am mai puțin de 40 de zile voi face întrerupere de sarcină
    Jur ….in 10 zile burta mea a “explodat ” chiar seara inainte de control am pus mânape burta si l-am intrebat pe bebe ce are de gând. Am ajuns la control….la doctora cu care am nascut si băiatul si fetița. Eu am 39 de ani si spatele nu-mi permite nici măcar sa imi spal copii ca lumea (trebuie sa stau in genunchi ).Oricum…doctora zambea si a glumit intrebandu-ma “ce-ai facut?”.la ecografie inca mai zambea ,a calculat (aveam 8 saptamani) si cand a inceput verifice bebele i-am simtit glasul desi încerca șa nu ma SPERIE….”.CRED Ca este o problema …dar sa asteptam ,poate ma înșel….hai sa ne vedem săptămâna viitoare”…..Mi-a explicat….am inteles printre rânduri și ,deși aveam o cale de a afla adevarul cu 2 zile mai devreme,nu m-am dus sa fac un anumit test la o clinica privata.
    Acum …..realizez ca stiam …dar nu voiam să fie scris negru pe alb…..eu imi voiam copilul meu chiar dacă aveam probleme in viata si de sănătate
    A fost greu 7 zile copilul a stat în burta mea si aveam pofte …si asta ma făcea sa cred ca TOTUL ESTE BINE …offfff……dupa verdictul final a trebuit să mai stau până în 7 februarie pentru a face “AVORT TERAPEUTIC”
    A fost o saptamana de coșmar aveam pofte ,ma dureau sânii, burta creștea si,,,,,COPIII VOIAU SĂ VORBEASCĂ CU BEBE ……A trebuit să le explic cum bebe a plecat din burta mea iar la întrebarea DE CE? sa gasesc un raspuns pe care un copil de 3 si respectiv 6 ani sa il înteleagă
    Soțul imi aducea ceea ce pofteam…..iar eu nu mai voiam si eram furioasă ca corpul meu nu își dă seama că bebe nu mai are nevoie de nimic,Si…..crestea burta ,,,,
    A venit si ziua in care trebuia să se facă interventia noroc ca doctora mea desi nu face avorturi,a fost alaturi de mine si chiar a luat hotărârea de a ma anestezia total. Acum după 3luni tot mai simt recunoștință fata de doctora mea ….MAI AVEM SI OAMENI DOCTORI
    Da …….stiu asa a vrut DUMNEZEU si poate este mai bine …..DAR ACUM …AM SECUNDA SI DORINTA …..ACUM VREAU BEBE ….MERG PE STRADA SI ZÂMBESC LA BEBELUSI DESI AM 2 COPII LANGA MINE ,MA OPRESC SI MA UIT LUNG DUPA CĂRUCIOARE
    SUNT FURIOASA SI NU POT SPUNE TOT CEEA CE GANDESC
    NU POT PLÂNGE PREA MULT
    SI VREAU SA MA IERTE DUMNEZEU ȘI SĂ ÎMI MAI DEA UN BEBE
    CULMEA ….AM GOLIT CUTIILE CU HAINUTE MICI SI, PARCA FAC CONTRA ,PARCA NU MAI VREAU SA MA GANDESC LA BEBELUSI
    MULȚUMESC FRUMOS PENTRU RÂNDURILE SCRISE DE TINE MAMA DE INGER

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îmi pare rău 🙁 Te îmbrățișez!

      Reply
  2. Corina

    Draga mea Cristina, te imbratisez.Povestea ta mi-a sfasiat sufletul, esti un supererou. Poate iti fi de ajutor si cartea Gabrielei Hornoiu “Dincolo de cortina”, desi este o carte de plans mult, poate fi vindecatoare.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Îți mulțumesc!

      Reply
  3. Pingback: Despre sacrificiul parintilor si lectia neiubirii pe care o predau | FUN Parenting by Cristina Buja

  4. Pingback: Tati de ingeri | FUN Parenting by Cristina Buja

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: