Cu talpile pe picioarele unui tata

Mă uitam la el. Stătea pe scaun. Râdea. Ținea de mijloc fetița aceea care nu era a lui și o țopăia pe picioare. Ar fi putut să fie așa cu Mica noastră … dacă nu ar fi murit. Fetița din palmele lui avea cam vârsta ei … Dacă ar fi trăit.

Cu palmele mari îi cuprindea mijlocul cât un pepenaș.Fetița chicotea. O ridica în sus și apoi o lăsa cu tălpile pe picioarele lui de tată. Ea își trecea mânuțele pufoase prin părul lui:
– Ai păl aisi. Și aisi.
– Da, e barbă.
– Și aisi.
– Da, am și pe mâini.

Ea râdea ascuțit și viu. El îi râdea înapoi. Vedeam prin ceață, de la distanța la care mă așezasem, și nu întâmplător.

“Trage-ți lacrimile, Cristina! Toată lumea râde uitându-se la ei. Nu plânge, te rog. “

Am zâmbit.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: