Cu cat te plangi mai mult cu atat actionezi mai putin

O vreme am exagerat cu plângerile. Nimic nu îmi convenea. Aveam cumva și o scuză bună, că o pierdusem pe Emma și lumea se întorseze cu fundul în sus și eu mergeam teleghidată prin ea, fără să mai înțeleg mare lucru. Și devenise prea sesizabil că mie nu îmi convenea nimic și eram acuzată în glume simple, că prea mă plâng și mi se urca și mai mult nemulțumirea la cap. Nu recunosc nici acum cu adevărat că exageram cu negrul din fața ochilor 🙂

Apoi m-am trezit de curând, bine, vorba vine, trează eram de câteva ore, cu 2 cafele la activ. Am ridicat o sprânceană și mi-am zis ”Băi, unde-s plângerile tale?”. Și m-am pus pe analizat, știți cum fac eu. S-au petrecut și schimbări exterioare, la job fac ceva ce îmi place mult mai mult decât ce făceam până la începutul anului. David a crescut și am o idee mai mult timp pentru mine. Doar o idee, dar e de ajuns. În schimb s-au stricat altele.

Și totuși, parcă nu mă mai plâng la fel de mult. De ce? Am început să fac mai multe. Că asta e de fapt. Cu cât te ocupi mai mult cu văitatul, cu atât îți rămâne mai puțin timp pentru făcut ceva. Și capcana plângerilor e următorul stadiu, cel al victimizării. Că dacă trăiești crezând că ești o victimă a vieții și a celor din jur, atunci prea puțin posibil să crezi că stă în puterea ta să ieși din ce te face să te tot plângi.

E adevărat că asta nu înseamnă că nu mă mai plâng deloc. Ba da, am făcut-o și de dimineață când mi se închideau ochii privind aparatul de cafea și realizam că 7 ore de somn pe noapte nu am mai depășit de prea mult timp. Și zilele trecute când bibileam blogul și realizam că am ciunșpe mii de idei, dar nu scriu nici o treime din ele. Și în alte zile și cu alte subiecte. Dar nu la fel. Eu o simt.

Și la fel de adevărat e că dacă venea careva să îmi spună asta acum 2 ani când îmi supurau cu puroi durerilor, i-aș fi spus să se ducă să cânte la altă masă tâmpeniile pe care le debitează în fața mea.

Dar e așa, e real. Cu cât te plângi mai mult cu atât acționezi mai puțin.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

2 Comments

  1. Gabrielle

    Mare dreptate ai! Iar vaitatul asta parca ne mananca ani din viata, ne otraveste existenta cu vibratii negative si nu ne da voie sa vedem dincolo de cortina de plangeri si nemultumiri. Eu am reusit sa ma eliberez prin sport si miscare de gandirea asta presarata cu “vaiii” si “oooof”. Parca si lucrurile au inceput sa se aseze si sa functioneze mai bine. Sau, actionez eu mai mult in loc sa stau sa ma plang….
    Weekend superb!

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      E foarte bun sportul,într-adevăr.Îți mulțumesc tare mult! Weekend fain să ai!

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: