Copiii si butoanele care vindeca

Mă uit des la noi, la mine, David și tatăl lui, și înțeleg parcă tot mai bine, că oricâte am încerca noi să îl învățăm, mândrul ne învață și mai multe … dacă îl lăsăm. Pe principiul ”uită-te la copil și vei vedea ce părinte crește acasă”.

Principala metodă a copiilor de a crea o variantă îmbunătățită a părinților este să apese pe butoane. Bănuiesc că știți deja că toți copiii au darul acesta fantastic de a apăsa fix pe butoanele alea care ne fac să ne aprindem groaznic de tare, până în punctul în care am vrea să ne trântim pe jos, să urlăm, să lovim, să facem un tantrum ca la carte … mă rog, eu simt asta, nu știu exact cum reacționați voi când vă sunt apăsate butoanele. Încă nu am făcut show până acum, dar aș fi vrut de multe ori, mi-am și imaginat, așa, cum stau pe jos, bat cu pumnii în podea și țip, în timp ce el se uită la mine nedumerit 🙂 .

Eu am două butoane super sensibile: îmi este greu să îi spun ”Nu”, pentru că îl vreau fericit și liber și am impresia că ”Nu-ul” oprește asta, dar, știu, nu e musai, și mă doare să fiu respinsă. La ambele mă găsesc singură într-o postură care scoate din mine exact ce e mai dur și mă obligă să îmi șlefuiesc răbdarea și blândețea pentru că în timp ce simt că aș vrea să urlu la el, să îl pedepsesc, să îl zmucesc doar ca să facă cum vreau eu, fiindcă na, așa am fost crescută, mă forțez singură să nu o fac. După ce trece criza, mă regăsesc gândit despre mine, ”wow, se poate, de azi sunt încă un pic mai bună”. Când nu reușesc să mă controlez și ridic prea mult tonul, îmi spun ”Da, am greșit, data viitoare voi face mai bine. Este în regulă, sunt și eu om.”. Acum sunt în punctul ăsta, dar până nu de mult vocea din capul meu spunea ”Ești sub orice critică. Ce fel de mamă ar face asta?”. După ce ne calmăm amândoi, îi cer iertare, îi spun că îl iubesc și îi explic că nu este bine să țip, știu asta și voi încerca să nu o mai fac oricât de supărată aș fi. Întotdeauna îi spun ce mă doare, fie că plâng din motive care nu au legătură cu el, fie că a făcut un lucru care m-a rănit, fie că m-au rănit alții.

Apăsarea asta continuă și automat obligativitatea de a trece iar și iar prin aceleași sentimente neplăcute pentru mine, mă vindecă. Ăsta este mecanismul. Știu că poate să pară puțin SF, dar e de fapt destul de logic. E testare, practică și îmbunătățire. Azi trec peste teama mea de a fi o mamă rea, fiindcă zic ”Nu” și îl fac nefericit, chiar dacă spun cu teamă și oarecum reținere, știți sentimentul acela de inimă strânsă ?, spun ”Nu”, el fie acceptă (pe bune, chiar se întâmplă), fie plânge și mă obligă să îi accept eu nefericirea ca parte normală a vieții, apoi se liniștește și se întoarce la a fi vesel cum este el de fel. Și apasă iar și iar până în punctul în care mă vindec de teamă că nu sunt o mamă bună pentru că el este uneori nefericit.

Copiii si butoanele care vindeca

În ce stadiu sunt cu butoanele și vindecarea? Cu partea de spus ”Nu” am rezolvat-o mai ușor. Am învățat să analizez situațiile, să pun în balanță pericolul, nevoia lui, nervii mei și să decid dacă este cazul sau nu să îl opresc. Am înțeles că are nevoie să audă ”Nu-ul”, să respecte reguli, să îi pun limite. Și mai ales am înțeles că nevoia de a fi mereu fericit este a mea, pentru că eu mă cred o mamă bună doar dacă el este fericit, pentru că eu nu am fost un copil fericit și nefericirea lui scormonește în a mea. Dar nu poate fi mereu, nimeni nu este tot timpul fericit, sănătatea mintală nu înseamnă să fii doar fericit, ci să fii așa cum simți că ești. Am învățat să îi accept plânsul. Culmea, eu validez plânsul ca metodă de alinare, dar mi-a fost greu să îl accept pe al lui, pentru că, nu-i așa, eu nu sunt o mamă bună dacă e nefericit copilul meu. Asta nu înseamnă că îi spun ”Nu” foarte des doar că să mă vindec eu. V-am spus, cântăresc situațiile. Este periculos să meargă în picioarele goale la locul de joacă? Nu. Este periculos să meargă în picioarele goale pe stradă? Da. Atunci îi explic cum se poate tăia în cioburi, cum poate călca în caca de cățel etc. Sigur, aș prefera să poarte sandalele și în parc, dar nu, chiar nu e musai. Este periculos, deranjant, total nepotrivit să stea în fundul gol în casă? Nu. Este, dacă avem musafiri? Cam da. Și atunci îi povestesc cum oamenii poartă haine, cum doar la plajă se stă în slipi și doar în cadă, gol, etc. A mai umblat și în fundul gol prin casă când aveam musafiri, mai ales la începutul anului când a renunțat la scutec, dar acum înțelege și acceptă chiloții, deocamdată doar chiloții 🙂 și numai cald nu-i zilele astea.

Cum stau la partea de respingere? Nasol. Ăsta este noul buton de apăsat spre vindecare. Cu cât mă deranjează mai mult faptul că mă respinge când este supărat, cu atât o face mai des, pe principiul ”Come on. Get over it”. ”Mami pleacă în ată camera”, ”Mami nu pace de tine, vreau tati”. ”Mami nu vobesc tine”. Eu nu îl tratez niciodată în felul acesta, așa că mi-a fost mai greu să înțeleg de fapt lecția. Când trece momentul apăsător pentru mine, când reușesc să mă detașez de situație, înțeleg rațional că respingerea lui nu este o formă de retragere a iubirii, nu înseamnă că nu sunt importantă pentru el, nu este despre ce nu fac eu așa cum ar trebui să fac. Emoțional mai am de lucru, de îmbrățișat copilul interior, acela trimis în altă cameră când nu facea ceva acceptabil, respins în copilărie, pedepsit cu tăcerea, acela care se întreba ”pe mine chiar nu mă iubește nimeni?”.

Pentru că, de fapt, copiii noștri lucrează cu copiii din noi. Asta fac. Butoanele alea sunt adunate grămadă cu grămadă, din copilărie, suferințele de atunci închise în noi. Sunt ca o oglindă fermecată care îți spune ”Get over it. You are the best you can be, given what you have lived !”.  Pot fi o variantă mai bună? Da. Și o să fiu. Are grijă copilul meu de asta 🙂

 

FotoCredit: Cristina TR

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și înger de fetiță Emma.

4 Comments

  1. Felicita

    Apropos de respingere, si eu aveam o problema cand imi zicea fiica-mea “du-te de aici, pleaca de langa mine”, spus pe un ton nu tocmai placut. Am incercat sa fac un joc, am inceput sa numar de cate ori imi spune cuvintele si apoi o muscam in joaca pentru fiecare cuvant. Se lasa cu foarte multa distractie din partea noastra, cu gadilat si cu inca multe “pleaca de aici”, de data asta spuse in gluma ca sa mai fie muscata si gadilata. Pot sa spun ca a functionat perfect, acum cand isi aduce aminte, repeta cuvintele, numai ca eu sa numar si sa ne apucam iar de jucat. Are 3 ani si 5 luni.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti multumesc frumos fiindca ai impartasit cu noi povestea ta 🙂

      Reply
  2. Pingback: Relatia tata-copil se creeaza cu mama stand pe tusa din cand in cand | FUN Parenting by Cristina Buja

  3. Raluca

    Ma regăsesc în rândurile tale, care se aștern negru pe alb atât de natural! Minunat “culcușul” tău!
    Mi.as dori sa știu ce metode de lucru cu sinele ai identificat ca fiind eficiente.
    Mulțumesc!

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *