Copiii nu au nevoie sa le aratam noi calea spre fericire

Să fii părinte este o călătorie cu dublu sens. Mergi către exterior prin tot ceea ce faci pentru copilul tău și mergi în interior unde retrăiești bucuriile, dar mai ales durerile experiențelor tale timpurii. Drumul spre exterior ne este cel mai vizibil. Acolo alegem de cele mai multe ori să ne uităm. Drumul spre interior este cel mai profitabil pentru toți, de el alegem cel mai des să fugim. Pentru că ne dor rănile, dar rănile acelea se traduc apoi în toate greșelile pe care le facem față de copiii noștri, fiind convinși că le facem bine. Ce facem de fapt este să le construim noi o cale, să le spunem cum și pe unde să meargă pentru a găsi fericirea. Pentru că noi știm mai bine, nu? Dar adevărul e că nu, nu știm pentru ei, știm pentru noi, dacă știm și asta măcar.

Copiii nu au nevoie să le arătăm calea spre fericire. Au nevoie doar să stăm lângă ei, uneori la distanță. Au nevoie să știe că nu sunt singuri și că sunt iubiți. Restul e dreptul lor la propria cale.

Copiii știu foarte bine să fie fericiți, nu, nu trebuie să îi învățăm noi asta.

Nu le facem niciun serviciu când le predăm lecția noastră despre fericire, lecție pe care și noi la rândul nostru am învățat-o de la alții și apoi ne-am șlefuit-o singuri. Dacă am mai avut puterea și mintea deschisă să umblăm la ea și nu am luat-o de-a gata și am învățat-o pe de rost. Copiii știu să trăiască în prezent, să iubească fără motive, să râdă din nimic, să ierte, să fie mulțumiți și cu bățul ăla mic și murdar găsit pe alea din parc, copiii știu să își facă prieteni în câteva secunde, știu să fie fericiți ei cu ei înșiși.

FotoCredit: Foto Experience Ro

Noi știm ce știm din experiențele noastre. Ar trebui să le respectăm și lor dreptul la propriile experiențe, și lecții, și căzături și ridicări. Pentru că de durere încercăm cel mai des să îi ferim. Ca și cum lipsa durerii este garanția fericirii. Ca și cum durerea este acest bau-bau pe care trebuie să îl evite. Și când îi creștem atât de atenți să le luăm din cale orice e doar posibil să le creeze suferință, le predăm lecția iluziei după care vor fugi toată viața. Iluzia de a-ți fi bine mereu, iluzia că durerea și tristețea și plictiseala și greul sunt anormale, sunt de evitat, sunt de ascuns, și mințit, și fugit de ele.

Știți că este o iluzie,da? Știți că VIAȚA, să trăiești, nu să umbli ca un mort viu, înseamnă și durere, da? Nu se poate una fără alta așa pur și simplu. Dacă vrei să trăiești în viața ta simțind, nu doar respirând, nu poți să negi durerea. Pentru că abilitatea asta umană de a simți are în paleta ei toate simțurile pe care le deținem. Nu e ca un întrerupător cu două butoane, apeși să simți fericire și poți să nu îl atingi pe ăla cu dureri. Apeși să simți și aia e. Go live!

Mă tem să vă dezamăgesc și să vă spun că iubirea nu este totul, iubirea pe care o purtăm copiilor noștri nu este o garanție că îi creștem în cel mai blând, și bun, și plin de substanță mod posibil. Iubirea de sine, pace cu tine însuți, consumarea propriilor dureri fără a le proiecta în viața copilului tău, e sensul de drum în viața asta de părinte, sens care te aduce acolo unde îi dorești să ajungi: să crești un copil fericit cu el însuși în viața care îi este dată să o trăiască.

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: