Copiii fara parinti si parintii fara copii

L-am luat în brațe. Cât de frumos și mic și fin era. Cu mânuțele întinse spre nimic, cu gurița care căuta sân, cu ochișorii între-deschiși. L-am pus cu capul pe pieptul meu. S-a liniștit. Câtă liniște! Câtă durere și lipsă la numai o lună de viață. Haos în mine. Ce vină are el? De ce să ducă atâtea? De ce eu am pierdut-o pe Emma și ei au dat copilul unor străini? Ce legi sunt astea? L-am lipit ca o broscuță pe pieptul meu, timp de 3 zile cât am stat acolo. Am plecat la familia mea, încă atât de frumoasă și plină de bine, m-am întors la durerea de a nu putea să îmi țin fetița în brațe. El a rămas acolo, cu străini cărora va învăța să le spună „mamă” și „tată” pentru că părinții lui l-au făcut și l-au lăsat într-o maternitate. El? Cum va putea să crească el fără ce-i mai important pentru orice vietate pe lumea asta?

Nici un copil nu ar trebui să fie fără mama lui și nici o mamă fără copilul ei.

Nu e corect, nu e normal, nu e de dus! Nimeni nu ar trebui să facă un copil dacă știe că nu este capabil să îl țină lângă. Da, poate veți spune că nu știu eu ce e în viața lor, că nu e dreptul meu să judec. Corect, nu știm niciodată adevărul, nu știm ce e în viața altora, uneori nu știm nici ce e în a noastră. Nu vreau să îi judec, mă macină furia. Uneori reușesc să nu o fac, dar alteori nu pot, nu pot atunci când știu de exemplu, că au abandonat toți cinci copii ai lor, pe rând, au abandonat, au făcut altul, l-au abandonat și tot așa. Da, nu e dreptul nimănui să judece, dar nici dreptul de a te juca cu viața unui copil nu ar trebui să existe.

fun-parenting-bebelus

Mama mea este asistent maternal, crește copii abandonați, de 18 ani. Este mamă pentru copii fără mame, de 18 ani. Am văzut atât de multe și am cunoscut atât de aproape durerea lor. Unii își găsesc părinți adoptivi. Alții, nu. Este extrem de greu să trăiești cu gândul că ai fost părăsit chiar dacă ai o familie. Dar când nu ai o familie? Când habar nu ai cum e să fugi la mama când ceva te macină, să te apare tată când ceva te amenință, să te îmbrățișeze universul la bine și la rău sau fără motiv, cum e când nu ai cui să spui ”te iubesc”, când nici nu știi cum e să fii iubit ?

În clasa a X-a am făcut voluntariat la un centru de plasament din Brăila.

Am șters mult din memoria de atunci, dar am rămas cu golul acela în stomac la amintirea modului în care ne așteptau copiii și se aruncau la propriu, în brațele noastre de copii, în căutarea disperată de afecțiune. Mult mai târziu, am lucrat 6 ani cu tineri postinstituționalizați. M-au marcat suferințele și experiențele lor, lipsurile, abuzurile, întârzierea, nevoile de copii rămase chiar dacă erau de acum adulți, tristețea din ochi când auzeau numai cuvintele „mamă” sau ”tată”, dorința de a-i înlocui cu altceva … Cum să inlocuiești? Cu ce?

Nu, nu e normal! Nu, nu poți să te joci cu sufletul lor așa.

Pe mine m-au marcat poveștile lor, dar nu le-am trăit. Eu mă revolt aici în spatele unor taste, cu copilul lângă mine dormind și sotul cotrobăind prin casă, și mamă, și tată și soră și frate. Țin în brațe copiii altora când pot, ajut cu ce cred eu că pot și mă întorc acasă la soț, copil, mamă, tată, soră și frate. Dar ei rămân singuri, fiindcă dacă nu ai mama ta, ești sigur oricâte ai avea.

Lor cine le dă iubire de părinți? Fiindcă asta suntem și asta căutăm, iubire. Nici un copil nu vrea dulciuri, jucării, bani, o viață materială mai bună. Nu! Ei vor iubire. Toți vrem iubire și prima și cea mai de preț, este iubirea părinților noștri. Dacă nu avem asta, nu avem nimic.

… Cât de frumos și mic și fin era. Câte îl mai așteaptă în lumea asta 🙁 . ”Welcome to a fucking stupid world” i-aș fi spus. Am tăcut. L-am pus pe pieptul meu, am plâns, l-am pupat, i-am promis că revin … știu că nu este suficient.

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create882

2 comentarii la „Copiii fara parinti si parintii fara copii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu