Cand viata e un film prost 

Parcă mă mutasem în alt film, unul prost și surd. Mângâiam copilul meu, pe un pătuț mic și străin, la terapie intensivă. Plângeam și mă gândeam că ea nici măcar atât nu are șansa să facă, să plângă. În salonul de lângă noi erau aliniați alți copii, sănătoși, vii, plângeau …. copiii altor mame puteam să plângă. Ieșeam de la terapie intensivă și mă agățam de pereți să pot să ajung înapoi în camera, sau la parter, unde mă aștepta alt copil al meu și tatăl lui. Uneori mă opream la geam să admir bebelușii născuți odată cu Emma. La geamul ăla se aduna atât de multă lume veselă: bunici, matuși, tătici, „Al tău care e?”. „Al meu nu e!”.

Mă întorceam goală și singură în salon.

La fiecare cameră erau vaze pline cu flori. La mine nu. Intrau și ieșeau oameni entuziasmați. La mine nu. Se aduceau copii în pătuțurile acelea cu roți. La mine nu. Treceau infirmiere cu biberoane pline cu lapte. Eu aveam lapte în sâni și nici un copil să sugă. Mă uitam ca la un spectacol străin, fără să pot să accept că viața mea devenise într-o singură oră cel mai prost film pe care îl cunosc. Mă închideam în camera aia albă și goală și rece și așteptam să vină omul meu să pot să îmi plâng cu voce toată nedreptatea pe care o trăiam. Stăteam amândoi, singuri, înghesuiți în același pat, îmbrățișați și când nu plângeam, ne întrebam ce vom face, ce să îi spunem copilului de acasă, ce să mai sperăm pentru cel pentru care nimeni nu ne dădea speranță, cum să mai trăim, unde să ne urlăm durerea, cine să ne dea dreptate, ce să facem cu ea?

Am luat cele mai grele decizii de până acum.

Nu văd, nu înțeleg și nu accept ce îți poate fi de folos să trăiești asta. Ce să aducă mai bun în tine? Cum să mergi să ridici un certificat de deces când abia fusesei să îl iei pe ăla de naștere? Cum să alegi dacă îți inmormântezi sau încinerezi copilul? Cum să îl privești într-un sicriu și cum să mângâi o urnă? Cum să îți iei omul de mână și să pleci să cumperi haine pentru asta? Cum să completezi plângeri penale detaliate pentru moartea copilului tău, în ziua în care ar fi trebuit să împlinească 6 luni? Cum să îi ierti? Cum să uiți? Cum să poți să mai rămâi om? Cum să treci peste asta? Dacă inimioara ei s-ar fi oprit din cauze medicale care nu ar fi ținut de capacitatea unui medic de a fi medic, poate aș putea să pot să privesc ideea că a fost decizia ei și să accept mai ușor tot filmul ăsta prost. Poate … dar nu e așa. Ea a suferit în mine pentru că el, un medic, m-a privit nepăsător cum imploram. Asta îmi face interiorul un haos acum. La exterior știu să mă prefac destul.

Am trăit cel mai negru coșmar pe care aș fi putut vreodată să îmi imaginez că va trebui să îl duc.

Au trecut 8 luni din ziua în care un om m-a privit în ochi și nu a făcut nimic pentru mine și a lăsat să plece omulețul acela pe care îl făcusem noi doi, în mine, și a făcut nimic din toate visele noastre în patru. Încă plâng neputincioasă după fetița pe care nu o mai am și mă întreb dacă și când voi putea să privesc în viața mea cu aceeași liniște și cu același zâmbet cum o făceam altădată. Încă știu că suntem incompleți și mă leg de orice, să mai umplu măcar cu un praf de nisip golul ăsta.

Învăț să trăiesc așa, și pot, uneori simt că trăiesc complet, cu inima plină … alteori, nu vreți să știți cum este alteori. Voi, cei care îmi tot spuneți că totul se întâmplă cu un motiv, chiar și moartea unui copil și nu încetați să mă întrebați de ce nu trec peste pierderea Emmei, strângeți-vă în brațe copiii, așa, să îi simțiți inimă pe inimă și imaginați-vă pentru o secundă că nu ar mai fi. E dureros gândul? Habar nu aveți cum e fapta și nici nu vă doresc să știți, dar nu mai priviți cu sens în durerea alteia fără copilul ei. Lăsați-mă așa cu greul meu, e greu destul.

 

 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin öintroducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create888

12 comentarii la „Cand viata e un film prost 

  1. Un necaz atat de dureros nu are cum sa ramana fara urme in suflet…oamenii care nu au trait macar o farama din ce ai trait tu…nu au cum sa inteleaga nicicand (si sa speram ca nu vor trai asa ceva vreodata ) !!! Durerea ta…e jertfa pentru copilul tau iubit ! Te imbratisez cu empatie ! :*

  2. Sunt alaturi de tine 🙁
    Mi-am amintit exact cele 5 zile petrecute la maternitate si cat se aseamana ceea ce ai trait tu cu ceea ce am trait si eu…doar ca baietelul meu s-a nascut deja mort. 🙁 Ar fi trebuit sa nasc la privat dar cand i-am spus dr.ca bebelusul meu nu mai are activitate cardiaca(facusem un ecograf la alt dr.) mi-a spus ca trebuie sa merg la maternitatea de stat din oras. La maternitatea lor sunt numai nasteri perfecte si probabil ar fi dat prost cazul meu. Oricum n-as fi mai avut curaj sa merg sa nasc acolo cu un dr.care nu a fost capabil sa monitorizeze cum trebuie sarcina plus ca aveam de parcurs vreo 200 si ceva de km.(greseala mea ca am ales o maternitate privata, la noi in oras neexistand decat maternitate de stat) . Avand deja o nastere prematura (tot cu d-nealui) , a considerat suficient sa fac doar analizele uzuale la sange, ecografii, morfologia de trim.2 si atat. Daca mi-ar fi recomandat si profilul pentru trombofilie poate ca acum imi tineam baietelul in brate si nu plangeam dupa el 🙁

  3. E prima oara cand iti scriu si o fac pentru ca mi se strange inima si se face mica mica de tot de fiecare data cand citesc ceva de Emma. Ma uit la baietelul meu si la burtica mea si stiu ca as face orice pentru ei si daca s-ar intampla vreodata ceva rau stiu ca voi merge pana voi capata acea dreptate care trebuie facuta. Sper din tot sufletul sa nu te opresti Cristina in procesul demarat si sa va gasiti dreptatea ce va apartine. Probabil ca dreptatea nu va aduce alinarea de care aveti nevoie si nici nu e vorba de asta; e nevoie acum doar ca unii doctori care se cred zeitati sa revina cu picioarele pe pamant, sa asculte si pacientul, sa fie atent si la ce se intampla in jur nu doar la ce se intampla pe telefonul lui sau in capul lui. Sper ca ai oameni capabili langa tine care sa stie ce fac, care sa nu se lase intimidati si care sa lupte alaturi de voi, cauza voastra devenind si cauza lor. Pentru voi va doresc clipe frumoase si amintiri din ce in ce mai putin dureroase. Va imbratisam!

  4. Imi pare atat de rau pt pierderea ta…nu am mai plans demult si iata ca tu m-ai facut. Nici nu imi pot imagina cum poti trece peste asta…..Insa iti doresc din suflet multa putere si sa te bucuri de baietelul tau. Te citesc cu drag.

  5. O, Doamne, cât de bine inteleg prin ce ai trecut si prin ce treci. Si eu am pierdut un copil acum aproape 9 ani (Nu pot sa cred ca au trecut atatia ani) si inca nu am invatat sa traiesc fără el. Deși am doi băieți acasa, sănătoși și voioși. Din pacate dorul nu va trece niciodată. Înveți doar sa trăiești asa, altfel, cu o parte din suflet goală. Multa putere iti doresc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu