Cand ceilalti simt cu inima ta

Mi-a scris Marina, mămica Lolitei si posesoare a unui soi de blog. Ne-am cunoscut în parc, într-o zi plăcut de normală, când fiecare ne plimbam copilul fără să ne fi trecut vreodată prin minte ce urma să trăim. Ne plângeam, probabil ca orice femeie la început de mămicie, despre ne-somn, alăptat, kilograme, lipsă de timp, schimbare … usual stuff … cât îmi doresc acum lucruri normale pentru amândouă, dar, na, se pare că viața alege singură pentru tine, uneori. Îți mulțumesc, Marina, pentru rândurile de mai jos. Nu ai idee de câte ori îmi ești în gând și atunci când îmi plâng fără putere, fetița pierdută și cât îți admir zâmbetul … numai el știe ce luptă ascunde.

Cand ceilalti simt cu inima ta

05/02/2017
21:14

“ Cu sau fără, oricum ar fi? Despre copii întreb? Dar nu vreau răspuns. Nici voi nu căutați. Mi-au rămas în minte vorbele unei prietene – să fie oricum, dar să fie. Știți cum lucrurile rele nu vin doar la unii deodată, ci la mai mulți. Și nu compar relele unuia cu ale altuia, pentru că suntem diferiți, trăim diferit pierderile, emoțiile, tristețea, nesiguranța. Crezi că ai fi putut alege între copilul pierdut și cel care ar fi rămas, cu o dizabilitate? Nu răspunde. Nu ai de unde să știi. Nici eu nu știu. Pot să îmi imaginez că poate ai fi fost bine oricum ar fi fost, poate legumă ani întregi, fără glas și forță de a se uita spre tine. Ar fi fost și ți-ai fi clădit totul, cu ce a rămas, și nu ai fi aniversat an de an lipsa dureroasă și hăul de lacrimi. 

Probabil așa simți și tu.

Veste mai rea ca dizabilitatea pe viață nu există și nici măcar dacă e una mai puțin gravă, și, poate că nimeni nu o va observa la copilul rămas. Dar spaima care te roade, secundă de secundă, că poate din vina ta s-a întâmplat, că nu ai făcut ce trebuia, că nu vei fi acolo până la finalul lui sau că finalul va fi poate chiar mâine, că nu te va înțelege nimeni, că nu va fi înțeles decât de tine, te face să muști din oamenii care se plâng din motive simple și pentru care nu simți empatie. Nu vrei. Simți doar furie imensă că nu trăiesc conștient viața. Se luptă cu nimicuri și nu văd esența. Probabil așa simți și tu. Eu bolborosesc pe moment cele mai rele cuvinte, mă cert cu aerul și firele de praf, vorbesc singură și spurc în surdină. După care mă ia liniștea, încerc să transform frustrarea în ceva pozitiv. 

Așa mi-aș dori să dau din când în când timpul înapoi, să trăiesc fix momentul când credeam că totul va fi natural, lin, continuu, fără să mă îndoiesc că poate fi exact invers. 

Și tu vrei la fel, cu siguranță.

Aș putea să-ți spun mai bine în cer decât în jungla de oameni, dar dacă mă gândesc mai bine, nici acolo nu e locul potrivit. Aș putea spune mai bine plângi (o faci oricum) chiar dacă nu îți aduce alinare, pentru că așa poți duce ce urmează. Pentru că știi că vei fi pregătit enorm.

Aș putea să îți spun că plâng de fiecare dată când știu că deja ai facut-o, dar nu ajută. Și plâng nu numai când îmi imaginez durerea ta, gândindu-mă cum ar fi fost pierderea mea, pentru că da, oricum ar fi, este copilul rămas, nu cel pierdut.

Dar, la ce folos? Cu sau fără, oricum ar fi, nu era viața ta, așa cum trebuia să fie. Era supraviețuire. Era greu, mai greu ca acum, poate, și la fel de deznădăjduit plânsul.
Nu există răspuns, nici nu îl căutai. Singurul lucru pe care îl cauți este atunci, clipa aia care trebuia să înghețe și să nu pornească haosul. Și eu o vreau, să dau cu ea de pământ și să resetez. De fapt, nu aș spune nimic, pentru că atunci când rămâne un gol, nimic nu umple, nimic nu repară.

Te port în suflet, zi de zi, de fiecare data când mă uit la ce am și cred că pot să simt rana ta, așa ar fi fost și a mea dacă nu ar fi fost.” Marina 

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

 

Sunt licențiată în psihologie și sunt fascinată de creierul uman și capacitatea lui de a supraviețui și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Ceva furtuni am trăit și eu! Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară. Locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești și râsete de copil. Uneori și lacrimi, pentru că, oricât de „FUN” ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Așa că, pășiți cu grijă când intrați în sufletul meu. Nu e musai să vă placă, dar e musai să îl tratați cu respect. Așa cum vă scriu și eu!
Articole create895

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Introdu termenii de cautare si apasa enter sau escape pentru a iesi din meniu