Aruncarea lucrurilor pe jos si cum sa pui limite cu blandete

David cred că se trage din regnul rațelor sau ceva de genul. În fiecare zi, fără excepție, se joacă în apă cel puțin de două ori (de două ori fiind de altfel cazuri rare): dimineața în Learning Tower gătește ciorbă în oalele noastre fiindcă cele de jucărie nu-s la fel de atractive, seara în cadă, bălăcește animale, vapoare, pahare, crăticioare de jucărie etc, zeci de minute în șir, până i se face pielea ca de moșuleț. În cea mai mare parte a timpului nu mă deranjează activitățile lui, din contră, profit să dau cu aspiratorul, să sterg praful, să gătesc ceva, să scriu un articol în telefon sau pur și simplu să îl privesc.

Aruncarea lucrurilor pe jos si cum sa pui limite cu blandete (2)

Dar, când se pornește să facă bălți pe jos sau șiruri de apă pe pereți, atunci începe adevărata provocare. Eu sunt adepta libertății oferite copiilor să descopere lumea, să învețe prin joc, să se simtă în siguranță și când greșesc. În același timp știu că ei au nevoie de limite, că părinții au datoria de a-i învăța ce e corect, sau mai bine spus acceptat în societate și mă refer la a-i ajuta să se integreze și să se adapteze, nu să devină roboței fără putere de afirmare și decizie. Și tot datoria noastră este să le oferim un mediu sigur pentru dezvoltarea lor.

Și cum procedez concret, în astfel de situații, fără să țip, să îl lovesc sau să îi interzic orice joacă cu apa?
1. Îl rog să fie atent și îi explic de ce apa trebuie să rămână in chiuvetă, respectiv cadă. Rar scap așa ușor.
2. Bineînțeles că știu asta, așa că, atunci când începe joaca, pun prosoape pe marginea chiuvetei și respectiv scot covorașul din baie și pun un prosop pe jos.
3. Știu că la vârsta lui (1 an și 11 luni) nu are stabilitatea necesară de a mânui cu bine o cratiță măricică cu apă, că rezistă cu greu tentație de a vedea cum sare apa din cadă și că la nivelul lui de dezvoltare nu are capacitatea de a înțelege ce mare brânză face de mă deranjează pe mine. Cunoscând aspectele acestea îmi este mai ușor să nu văd o rea intenție în acțiunile lui și să rămân calmă chiar dacă mi-ar veni uneori, așa un pic, să țip la el “măi mamă, ți-am zis de atâtea ori să nu mai faci asta!”.
4. De fiecare dată analizez rapid situația-dacă lucrurile nu sunt așa de grave îl las să se distreze și să exploreze. Să fiu mai clară printr-un exemplu: când e în cadă și umple un pahar cu apă folosind o găletușă, paharul fiind pe marginea căzii, evident că apa ajunge și pe jos pentru că el nu înțelege fenomenul încă (de fapt acum, dupa ceva exercițiu a început să priceapă că una e mai mica și ala mai mare și se oprește când paharul e plin … ăl de jucărie, că paharul meu îl mai dă pe afară din când în când 😀 ). Ei, în situația asta îi explic “David, găleata este mai mare, dacă pui toată apa din ea în pahar, atunci cade pe jos”. Eventual îl opresc calm din proces pentru a-i capta atenția.
5. Dacă situația e gravă, adică a reușit să pornească dușul și spală gresia cu el, sau vrea să arunce apa din cratiță direct pe covor, atunci mă aproprii de el, la nivelul lui, îl opresc cu blândețe și îi spun “David, locul apei este în cadă, uite, poți să stropești cu dușul aici în cadă “, respectiv “David, locul apei este în chiuvetă, uite, poți să arunci apa din cratiță aici în chiuvetă”. Nu scap nici așa de fiecare dată.
6. Dacă el continue pe ritmul lui, îi mai spun o singură dată, blând dar categoric, adică nu repet asta de vreo cinci ori până o aplic, fiindcă așa va învăța că nu e cazul să mă asculte de la primul avertisment “Dacă nu te poți opri din aruncat apa, va trebui să te scot din cadă acum”. Și chiar îl scot dacă nu se oprește. Sau îl dau jos din Learning Tower.
7. Bineînțeles că mai tot timpul devine supărat, poate chiar plânge, atunci când îl scot. În astfel de momente încerc să rămân în continuare calmă și blândă si plină de empatie. Chiar realizez că trebuie să fie frustrant să faci ceva distractiv și cineva să te întrerupă. Oricâtă dreptate aș avea, pentru el este greu să o înțeleagă la vârsta asta și mai ales în astfel de momente, când se distrează și descoperă ceva nou. Întotdeauna continui să ii vorbesc, de exemplu îi spun “Știu că ești supărat, că ai fi vrut să te mai joci și îți place să te bălăcești în apă, dar iubirea mea, făceai foarte multă apă pe jos. Mâine seară te vei juca din nou. Uite acum te șterg așa fâs-fâs-fâs – adică fac un joc cu el – te pup așa moa-moa-moa, te îmbrac și mergem în pat să îți cânt ce cântecele vrei tu”. Și chiar asta fac, merg cu el în pat și scot artista din mine 🙂

Aceeași tehnică funcționează la noi și în alte momente care nu au legătură cu apă, dar seamănă, de exemplu, aruncarea mâncării sau doar a castronului pe jos (a trecut peste etapa asta slavă domnului), aruncarea cu jucării în geam sau televizor (rar a facut-o, dar pentru a le strica e suficient o singură dată), scrisul cu creioane colorate cerate pe mobilă (asta e noua descoperire 🙂 ) și sunt convinsă că tot o să am ocazii să exersez.

Nu uitați că uneori acțiunile lor sunt de fapt modalități prin care încearcă să ne comunice ceva, de exemplu, David obișnuia să arunce cu jucării în mine când butonam prea mult telefonul și nu îi acordam atenție. Sau doresc să ne controleze și ei, așa cum o facem și noi când îi ziua de lungă și lăsându-i să facă asta le veți oferi un sentiment de siguranță și putere. David a avut o perioadă, acum căteva luni, când stătea în Learning Tower și arunca din el, jucăriile pe jos, cerându-mi să i le dau înapoi. Inițial mă cam irita procedeul acesta, până când am realizat care era de fapt cerința lui mascată și i-am răspuns nevoii de a controla și el pe cineva. După câteva zile de stat la comanda lui, obiceiul s-a oprit și nu a mai revenit până acum. Alteori copiii pur și simplu se joacă.

Sintetizând pentru alte momente când copilul aruncă obiecte pe jos, sau face cine știe ce poznă și îmi doresc să intervin eficient dar cu blândețe, pașii pe care îi urmez, sunt cam așa:

  1. Îl rog frumos și îi explic ”de ce nu ceva”, folosind pe cât posibil o formulare pozitivă și cât mai puțin cuvântul ”NU”.

  2. Caut modalități de a preveni acțiunea lui sau doar efectele negative ale acțiunii în sine.

  3. Încerc să rămân calmă și să înțeleg de ce face anumite lucruri și să nu uit că nu e dușmanul meu, nu vrea să se joace cu nervii mei (chiar dacă așa pare), ci doar să se joace.

  4. Analizez dacă ceea ce aparent mă deranjează chiar este o acțiune ce trebuie îndreptată sau pot pur și simplu să las copilul să fie fericit.

  5. Dacă chiar este cazul să intervin, atunci, în primul rând îi ofer o alternativă, în așa fel încât să fim amândoi mulțumiți.

  6. Când alternativa nu este aceptată, dar nici nu oprește comportamentul care mă deranjează, îl opresc, cu blândețe, totuși categoric, fără să uit să îi explic de ce. Evit să spun de prea multe ori ”Dacă nu te oprești va trebui să … ” pentru că în felul acesta va învăța că nu e cazul să îmi acorde atenție de la primele explicații.

  7. Folosesc empatia și o exprim, mi se pare foarte important să se simtă înțeles, așa cum îmi doresc și eu să mă înțeleagă de ce nu vreau să arunce apă pe covor, sau mingi în televizor , sau să coloreze mobila, dar mă axez pe suferința lui încercând să evit formularea de genul ”Te înțeleg că ești supărat, dar blab la bla”, ”dar”-ul acela anulează tot.

Sper să vă fie de folos pașii aceștia și să vă ajute să mai păstrați nervii relaxați, măcar din când în când 🙂

 

Cristina Buja
Sunt mamă, psiholog, trainer, ONG-ist și-n toate îmi place să îi învăț pe oameni să se ajute singuri. Aici e culcușul meu cald, pufos, cu miros de scorțișoară, locul unde mă dezbrac de temeri și vă însoțesc cu gânduri, vise, povești, uneori și lacrimi, pentru că, oricât de FUN ar fi să fii părinte, de mii de ori poate fi mai greu când nu poți fi. Aici sunt eu, la fel și altfel, mamă de băiat David și de fetiță înger Emma.

10 Comments

  1. Pingback: ”The terrible twos” si imbracatul | FUN Parenting by Cristina Buja

  2. Pingback: Despre limite eficiente si copii – cum sa le punem cu blandete  | FUN Parenting by Cristina Buja

  3. Pingback: Despre limite eficiente si cum sa le punem cu blandete  | FUN Parenting by Cristina Buja

  4. Iulia

    Buna ziua,
    Multumesc pentru articol, interesant. La final precizati ca incercati sa evitati formularea “te Inteleg ca esti suparat dar bla bla bla” – care ar fi alternativa? Cum se poate inlocui “dar”?
    Multumesc,
    Iulia

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      In primul rand recunosc ca imi este greu sa evit “dar” iar atunci cand reusesc spun ceva de genul acesta: “Te inteleg ca vrei sa arunci apa pe jos, pare foarte interesant, cu siguranta putem sa facem asta cand mergem la bunici si stam in curte in piscina umflata” sau “Te inteleg ca ai vrea sa stam mai mult in parc, probabil ca atunci cand vei fi mare vei sta in parc si dupa ce se insereaza” . De fapt, ceea ce fac, este sa ii satisfac o nevoie la nivel imaginativ 🙂

      Reply
  5. Iulia

    Multumesc!

    Reply
  6. Ioana G

    Buna Cristina. Am aceeasi problema cu fetita mea de 1,7 luni legat de mancare. N-am reusit cu nici o explicatie sa o fac sa nu mai arunce pe jos cand sta in scaun. Uneori simt ca cedez. Si nici nu prea mai sta in scaunul de masa. Mancam pe jos, pe scari, pe canapea. Nicicum nu gasim o solutie la asta. Te pup si sa stil ca te citesc cu drag.

    Reply
    1. Cristina Buja (Post author)

      Iti mulțumesc :*

      Reply
  7. Pingback: In urma noastra raman amintirile | FUN Parenting by Cristina Buja

  8. Anka

    Treaba asta cu ratele cred ca o au mulți copii; ai mei sigur vin de axolo :). Limitele au fost o provocare si pentru noi, fiind uneori pusi în situația de a i spune ca daca da prea multa apa pe jos nu mai are voie sa se joace acolo. Cu scrisul noi am făcut altceva: i am dat voie celui mare sa scrie pe pereti la el in camera, dar numai acolo. A funcționat, desi nu poti sa ti imaginezi cum arata camera lui. Am dat cu lavabil. Si acum asteptam sa vedem ce face cel mic.

    Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: